In vremea romanilor, teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra (Dobrogea de azi), era organizat ca o provincie, numita Scythia Minor (Scitia Mica). In apropiere de bratul Sfantul Gheroghe al Dunarii si de actualul sat Dunavatu de Jos (jud. Tulcea) se afla ruinele unei fortarete romano-bizantine care se numea altadata Halmyris. Aici au patimit, intre anii 298-303, sau poate si mai devreme, in timpul domniei imparatului Diocletian, preotul Epictet si tanarul Astion. Viata, minunile si mai ales mucenicia le sunt descrise pe larg in Actul martiric sau Patimirea acestor doi marturisitori ai lui Hristos. Se spune ca pe vremea imparatului Diocletian traia, undeva “in partile Rasaritului”, poate in Asia Mica, un preot cu numele Epictet, “care ducea o viata evlavioasa si traia neprihanit”, crescut de mic copil in invataturile Domnului. Prin puterea rugaciunii sale, Dumnezeu il invrednicise de darul facerii de minuni, caci: “Adeseori deschidea ochii orbilor, curata pe leprosii care veneau la el, pe slabanogi ii insanatosea si alunga duhurile necurate din trupurile chinuite de ele”. Intre altele, sunt descrise vindecarea fiicei unui dregator, care era paralitica, a unui om stapanit de duhuri necurate si a unei femei oarbe, care si-a recapatat vederea.
Actul martiric istoriseste apoi intalnirea dintre Epictet si tanarul Astion. Acesta era singurul fiu al lui Alexandru, “om foarte bogat si mai marele cetatii”, si al Marcelinei, “de neam vestit si fiica a senatorului Iulian”. In discutia pe care au avut-o, blandul parinte Epictet l-a indemnat cu staruinta sa vina la Dumnezeu, adevaratul Tata al tuturor pamantenilor si la Biserica intemeiata de Fiul Sau care este adevarata noastra Mama. A doua zi, in revarsatul zorilor, tanarul Astion a venit din nou la preotul Epictet, rugandu-l ca, din clipa aceea, sa-l socoteasca un “catehumen”, adica un om care se pregateste pentru primirea Botezului, urmand ca, dupa putine zile, sa-l si aduca, prin aceasta Sfanta Taina, la credinta cea adevarata. L-a mai rugat, de asemenea, ca dupa primirea botezului, sa plece degraba amandoi intr-un tinut indepartat, unde ii va indrepta Duhul Sfant, pentru ca tatal lui sa nu-i pateze, prin lacrimile sale, constiinta lui de nou ucenic al lui Hristos. Epictet a indeplinit dorinta tanarului sau prieten si astfel, dupa ce a fost botezat, au plecat pe ascuns, cu o corabie, ajungand “in tinuturile scitilor”, deci in provincia romana Scitia Mica, in cetatea Halmyris, nadajduind ca acolo nu-i va cunoaste nimeni. Se intelege ca parintii lui Astion, coplesiti de durere, au inceput sa-l caute peste tot, dar nu au izbutit sa afle nimic despre soarta lui.
Dupa ce s-au stabilit in Halmyris, “puterea cereasca a inceput sa savarseasca, prin sfantul Epictet, mai multe semne si minuni in tinutul scitilor”. De pilda, a vindecat pe fiul unei femei care era surdo-mut, minune care a impresionat atat de mult pe halmyrieni, incat au venit la Hristos cam o mie dintre ei. Dar insusi tanarul Astion a primit din partea lui Dumnezeu darul facerii de minuni. Intre altele, a vindecat – prin rugaciune – un om chinuit de un duh necurat, precum si pe un om cazut de la o mare inaltime.
Actul martiric povesteste, in continuare, cele ce s-au petrecut la vreo 17 ani dupa asezarea lor in Halmyris. Venind in cetate comandantul militar al provinciei Scythia Minor, Latronianus, unul din locuitorii pagani ai cetatii l-a instiintat despre lucrarea sfanta pe care o desfasurau cei doi ucenici ai lui Hristos, aratandu-i ca “sunt niste raufacatori primejdiosi si vrajitori, care prin invataturile lor otravite indeparteaza pe multi de la jertfele datorate zeilor”. Comandantul a poruncit slujitorilor sai ca, dupa apusul soarelui, “sa se duca la locuinta sfintilor, sa-i lege, sa-i puna in fiare si sa-i duca, sub paza, la inchisoare”. Fiind aruncati in temnita, au petrecut toata noaptea cantand psalmi si rostind rugaciuni. Au hotarat amandoi ca la interogatoriul ce li se va lua sa nu raspunda decat prin cuvintele: “Suntem crestini, acesta ne este numele; nu suntem altceva decat slujitori ai adevaratului Dumnezeu”. In dimineata zilei urmatoare, Latronianus a poruncit sa se pregateasca un loc de judecata in mijlocul cetatii, iar “crainicii sa cheme cu mare strigat multimea poporului la o priveliste atat de blestemata si de inspaimantatoare”. Si venind Latronianus la scaunul de judecata, abia putea sa-i priveasca, pentru ca fetele lor straluceau ca soarele, fiind luminate de harul Domnului. Intrebandu-i de numele si tara lor, ei au raspuns asa cum s-au inteles, dar au facut, in mai multe randuri, si o noua marturisire de credinta: “Suntem crestini, o tirane; faca-se voia Dumnezeului nostru cu noi”. Au fost dezbracati si biciuiti, sfasiati cu carlige de fier si arsi cu faclii aprinse. Si cu toate acestea, ei “rabdau cu suflet mare aceste schingiuiri”, dupa cum spune Actul martiric. Unul dintre judecatori, cu numele Vigialntius (Vigilantiu) a fost asa de impresionat in fata atator suferinte si a marturisirii credintei lor, incat, in a patra zi dupa arestarea lor, a intrat la ei in inchisoare si a marturisit ca doreste si el sa se numere printre crestini.
Cei doi intemnitati au fost adusi iarasi in fata lui Latronianus si intrebati daca s-au hotarat sa aduca jertfe zeilor. Ei au declarat din nou ca sunt si raman crestini. Au urmat chinuri si mai ingrozitoare, fiind aruncati intr-un cazan in care s-a turnat smoala si grasime in clocot. Vazand ca toate sunt zadarnice, Latronianus a poruncit sa fie tinuti 30 de zile in inchisoare, fara mancare si fara apa. Cu toate acestea, nu li s-a intamplat nimic rau, ci dimpotriva, ei cantau mereu psalmi si se rugau Domnului.
Dupa trecerea celor 30 de zile, preotul Epictet si Astion au fost dusi iarasi in fata lui Latronianus, – care ii numea “diavoli” – cerandu-le sa aduca jertfa zeilor, cu amenintarea ca in caz de impotrivire vor fi decapitati. Au declarat si acum cu acelasi curaj ca sunt crestini si ca au scos din oameni – cu ajutorul lui Hristos – tocmai pe demonii pe care ii cinsteau ei, paganii. Auzind aceste cuvinte de ocara, Latronianus a poruncit sa li se zdrobeasca fetele cu pietre, apoi sa fie baturi cu vergi de frasin pana cand isi vor da duhul. Si pe cand rabdau si aceste noi chinuri, dreptii Epictet si Astion nu ziceau decat cuvintele: “Doamne, Dumnezeul nostru, faca-se voia Ta cu noi”. Atunci Latronianus, vazand statornicia lor in credinta, a poruncit sa fie scosi din cetate si sa li se taie capetele cu sabia. Iar ei, pe cand erau dusi, cantau: “Laudati numele Domnului, laudati slugi pe Domnul” (Psalmul 134, 1), “fiindca s-a facut voia Domnului nostru cu noi in toate”. Ajunsi la locul osandei, mucenicii au rostit o lunga rugaciune, iar multimea care era de fata a raspuns “Amin”. La rugamintea lor, calaii au taiat mai intai capul lui Astion, apoi Epictet s-a asezat peste trupul lui si indata i s-a taiat si lui capul. Era intr-o zi de 8 iulie. Epictet avea pe atunci aproape 60 de ani, iar Astion catre 35.
Pe cand ce de fata aduceau slava si cinstire lui Dumnezeu, “deodata trupurile sfintilor martiri s-au facut la vedere albe ca zapada si datorita prea marii straluciri pareau ca razele soarelui; toti cei care se stiau ca sunt stapaniti de vreo neputinta, indata ce din credinta se atingeau de trupurile lor, sau din dragoste fata de Dumnezeu le sarutau, imediat se indeparta de la ei toata nelinistea si durerea”. Iar la apusul soarelui, Vigilantius cu toata casa sa si alti crestini au venit in ascuns si au luat trupurile celor doi martiri si stropindu-le cu mirodenii scumpe si cu smirna, le-au ingropat intr-un loc de cinste, cu cantari de psalmi si cu toata evlavia. La mormantul lor s-au petrecut, apoi, “multe semne si minuni, spre lauda numelui lui Hristos”. Ucigasul Latronianus a innebunit chiar a doua zi, incat cei din jurul lui au fost nevoiti sa-l lege de maini si de picioare si sa-l inchida, iar dupa doua zile a murit in chinuri cumplite.
Actul martiric mai istoriseste ca, pe cand erau chinuiti cei doi marturisitori, a aparut in Halmyris un strain care l-a recunoscut pe Astion in fata scaunului de judecata. A urcat de indata in corabie si s-a dus pana in orasul in care traiau parintii sai, Alexandru si Marcelina. Le-a povestit toate cele ce a vazut, ca si de credinta cea noua pe care o marturisea cu atata tarie fiul lor. Indata, mama sa a zis ca vrea sa devina si ea crestina si, daca va fi nevoie, va primi si martiriul. Insotit de trei tineri slujitori, s-au urcat pe o corabie, indreptandu-se spre “tara scitilor”, in cetatea Halmyris. Dar ei au sosit prea tarziu, abia a treia zi dupa inmormantarea sfintilor mucenici. Astion i se aratase noaptea in vis lui Vigilantius, rugandu-l sa iasa intru intampinarea parintilor sai. Ducandu-se la tarmul marii, i-a si intalnit acolo si i-a dus la casa lui sa se odihneasca. Apoi Vigilantius, vreme de o saptamana, le-a vorbit despre invatatura cea noua a lui Iisus Hristos, Cel Caruia fiul lor si batranul preot Epictet i-au inchinat si jertfit propria lor viata. Si dupa ce le-a binevestit lor pe Domnul, un preot cu numele Bonosus, care statea ascuns, “ferindu-se de cruzimea persecutiilor”, s-a rugat mult pentru ei, i-a facut “catehumeni”. Iar la 40 de zile de la venirea lor in Halmyris, au fost botezati de un episcop cu numele Evangelicus, probabil din orasul Tomis. Acesta a ramas cu ei opt zile, apoi “s-a dus in alta cetate, care era in apropiere”. Curand, noii crestini, Alexandru si Marcelina, s-au reintors in tara lor, luand cu ei pe dreptcredinciosul Vigilantius si pe cinstitul preot Bonosus. Ajungand acasa, si-au impartit toata averea saracilor, asa cum se cadea alesilor lui Dumnezeu.
Pentru noi romanii, Actul martiric al lui Epictet si Astion are o mare insemnatate, fiindca este cea mai veche lucrare scrisa pe teritoriul tarii noastre. Unii carturari socotesc ca insusi Vigilantius ar fi intocmit o prima istorisire a patimirii celor doi martiri, pe scurt, iar mai tarziu au fost adaugate alte paragrafe. S-a scris in limba latina, vorbita de stramosii nostri daco-romani.
Sa ne rugam, dar, acestor doi mucenici care au suferit pe pamantul tarii noastre, zicand: “Calcand la pamant dulcetile cele ravnitoare ale celor de jos, v-ati ridicat prin dar catre dumnezeiasca inaltime a muceniciei, patimitorilor Epictet si Astion, luminatori ai lumii. Pentru aceea, ne rugam sa ne aparati pe noi de intunericul pacatelor si de boale, rugandu-va Dumnezeului tuturor pentru noi”. (O sedelna la mucenici).
(Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinti daco-romani si romani, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pp. 33-37).
