Dupa anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare a acordat libertate crestinismului in imperiul roman, a urmat o perioada de pace pentru Biserica lui Hristos. Dar dupa aproape o jumatate de veac, a aparut o ultima incercare de reinviere a paganismului, pornita de imparatul Iulian Apostatul (361-363), numit asa tocmai pentru ca se lepadase de credinta crestina. El a pus in fruntea armatei numai ofiteri pagani, iar la conducerea marilor unitati administrative demnitari pagani, care aveau misiunea de a reintroduce si de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarandu-se el insusi ca “pontifex maximus”, adica mai marele preotimii pagane. Toate aceste incercari de refacere a paganismului au dus la nemultumiri si chiar la razvratiri fatise din partea crestinilor, incat s-a ajuns, in unele locuri, la noi persecutii impotriva lor. In cursul acestora si-au jertfit viata pentru Hristos si unii crestini din tinuturile dunarene. Intre ei se numara si tanarul Emilian din Durostorum (azi Silistra) pe Dunare.
Din fericire, se cunoaste actul sau martiric, pastrat in latineste si greceste, din care aflam ca era militar si ca era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. Acest act descrie pe larg martiriul sau. Se spune ca, dupa ce imparatul a dat edictul prin care crestinismul era interzis in tot imperiul roman, a fost trimis in Durostorum un oarecare Capitolin, “vicarul Traciei”, om “plin de inselaciune si cu mintea intunecata, doritor fiind inca si de varsare de sange si avand mare ravna pentru idoli”, ca sa cerceteze daca se mai aflau crestini. Ajungand la Durostorum, conducatorii cetatii au jurat ca toti locuitorii “se inchina zeilor nostri si neincetat la aduc jertfe cu toata cinstirea”. Bucuros de un asemenea raspuns, Capitolin a chemat la un ospat pe toti dregatorii din cetate. Dar pe cand petreceau ei, tanarul Emilian “privind imprejur si vazand timpul potrivit ca sa castige cununa vietii celei de sus, fiindca se socotea crestin nu numai in fata lui Dumnezeu si a ingerilor, ci si a oamenilor si dorind ca lucrul acesta sa fie aratat tuturor a intrat in templul pagan din cetate si cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adica idolii, a rasturnat altarele si jertfele puse pe ele, apoi a iesit nevazut de nimeni”.
Un slujitor al lui Capitolin vazand cele ce s-au intamplat in templu, l-a instiintat de indata. Plin de manie, a poruncit sa fie gasit vinovatul. Atunci slujitorii lui au vazut trecand prin fata templului un taran oarecare, pe care socotindu-l ca este faptasul, l-au prins si l-au batut. Dar Emilian, vazand ca este chinuit un om nevinovat in locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, marturisind ca el este vinovat pentru cele savarsite in templu. Doi soldati l-au arestat de indata, in ziua de 16 iulie 362, ducandu-l inaintea lui Capitolin, care l- a supus unui interogatoriu. Fiind intrebat care ii este numele, el a raspuns: “Daca ma intrebi de numele meu obisnuit, ma numesc Emilian; daca, dimpotriva, cautati numele meu cel desavarsit, atunci socoteste-ma a ma numi crestin”. Intrebat de ce “a adus ocari nemuritorilor zei”, tanarul Emilian a raspuns cu mult curaj zicand: “Dumnezeu si sufletul meu mi-au poruncit sa calc in picioare pe acesti neinsufletiti, ca sa se arate tuturor ca sunt pietre fara suflet, muti si surzi, in care nu se afla nici un fel de graire”. Plin de manie, Capitolin a cerut sa fie dezbracat si intins cu fata la pamant, poruncind apoi slujitorilor sa-l “umple de rani adanci”. Pe cand era batut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a intrebat din nou cine l-a indemnat la acea fapta, la care, neinfricatul Emilian a raspuns cu aceeasi hotarare, ca numai Dumnezeu si sufletul sau l-au facut sa rastoarne si sa calce in picioare “zeii cei spurcati” si sa arunce “jertfele cele nelegiute”. In fata unei asemenea infruntari, Capitolin a poruncit sa fie intors cu fata in sus si lovit cu aceeasi neindurare si pe piept.
Dupa ce l-au batut vreme indelungata, marturisind din nou ca este “rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit sa fie ars de viu, ca nu cumva curajul si statornicia lui in credinta sa fie urmata si de altii. Atunci slujitorii l-au scos afara din cetate, aproape de malul Dunarii, unde se pregatise un rug pentru el. Emilian le-a cerut ingaduinta sa-l lase sa se roage lui Dumnezeu. Iar dupa ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori in foc. Dar Dumnezeu a facut o noua minune, caci “focul cunoscand pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a pazit intreg si neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacara si i-a ars de tot”. Vazand ca a ramas nevatamat, fericitul Emilian “a marit pe Dumnezeu, si intorcandu-se spre rasarit, s-a insemnat cu semnul crucii si ridicandu-si privirile catre cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeste sufletul meu! Si zicand acestea, a adormit in pace”. Era in anul Domnului 362, in ziua de 18 iulie.
Actul sau martiric istoriseste mai departe ca femeia lui Capitolin, fiind in taina crestina, a fost rugata de ceilalti marturisitori ai lui Hristos sa ceara de la Barbatul ei trupul noului mucenic spre a fi ingropat dupa cuviinta. Si astfel, uns cu miruri, trupul sau a fost redat pamantului din care a fost zidit, cu cantari duhovnicesti si cu psalmi, undeva in apropierea orasului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este praznuit ca sfant si trecut in sinaxar in ziua de 18 iulie, ziua patimirii si mutarii sale la Domnul.
“Stea luminoasa ai aratat Bisericii Tale Hristoase, pe mucenicul Emilian si ostas prea ales care lumineaza acum toata lumea cu lucrari de minuni tainice si goneste intunericul necredintei; de la acesta luminandu-ne, cu dumnezeiasca cuviinta Te laudam pe Tine, Iisuse atotputernice, Mantuitorul sufletelor noastre” (stihira de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).
(Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinti daco-romani si romani, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pp. 42-44)
