A fost unul din marii “parinti duhovnicesti” ai veacului al XIX-lea. Viata lui este descrisa pe larg de unul din numerosii lui “ucenici”, arhimandritul Anastasie Baldovin. S-a nascut la Bucuresti, la 7 octombrie 1787, in familia bunilor credinciosi Antonie si Floarea (calugarita, spre batranete, la manastirea Pasarea, sub numele Filoteia). La varsta potrivita, a fost dat la invatatura la una din scolile care existau pe atunci in Bucuresti, in preajma unei biserici, poate la Coltea sau la Sfantul Gheorghe. Atmosfera de rugaciune si aleasa viata crestina din familie au influentat mult viata launtrica a tanarului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, in martie 1807, deci inainte de-a fi implinit varsta de 20 de ani, si-a indreptat pasii spre manastirea Cernica, din apropierea Bucurestilor, unde va fi venit adeseori, ca sa ia parte la slujbe si sa asculte cuvant de invatatura de la staretul Gheorghe († 1806) sau de la alti parinti cu viata aleasa. In anul urmator, duhovnicul sau, Pimen, a cerut staretului Timotei sa-l imbrace in “ingerescul chip al calugariei”. Si astfel, la 12 noiembrie 1808, tanarul Constantin devine monahul Calinic. Dupa o luna, episcopul bulgar Sofronie de Vrata, refugiat in Bucuresti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon, in biserica Sfantul Nicolae de la Cernica.
Indrumat de duhovnicul sau Pimen, a inceput o viata de aspre nevointe calugaresti, cu post, rugaciune, munca, citiri din Sfanta Scriptura sau din lucrarile Sfintilor Parinti si scriitorilor bisericesti. Prin 1812 a fost trimis, impreuna cu parintele sau duhovnicesc, la manastirea Neamt, ca sa stranga ajutoare pentru refacerea bisericii Sfantul Nicolae, distrusa de un cutremur. Cu acest prilej, a putut cunoaste stravechea ctitorie domneasca, cu aleasa ei viata duhovniceasca, precum si alte manastiri moldovene. In 1813 a fost hirotonit ieromonah, in biserica Batiste din Bucuresti, de catre arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al tarii, iar dupa doi ani hirotonit duhovnic si randuit mare eclesiarh al manastirii. Prin 1817 a plecat la Muntele Athos, unde a stat aproape un an, reusind sa cunoasca indeaproape viata calugareasca de acolo si sa culeaga multa invatatura, care ii va fi de folos in ostenelile sale de mai tarziu.
La 14 decembrie 1818, in urma mortii staretului Dorotei, obstea de la Cernica a ales in locul sau pe ieromonahul Calinic. Desi avea numai 31 de ani nu s-a tinut seama, insa de varsta, ci au tras greu in cumpana invatatura lui si mai cu seama smerenia, rabdarea, dragostea fata de toti, viata lui de rugaciune, post si munca neincetata. Doi ani mai tarziu a fost hirotesit arhimandrit.
Cei 32 de ani de staretie la Cernica constituie o perioada de neincetate stradanii pentru ridicarea vietii calugaresti de acolo, pentru buna indrumare a vietuitorilor, pentru inzestrarea manastirii cu noi lacasuri de inchinare si chilii pentru scolarizarea tineretului. Vom spicui doar cateva din multele aspecte ale activitatii lui la Cernica.
Aproape toate ostenelile sale au fost inchinate ridicarii vietii duhovnicesti din manastirea pe care o carmuia. Astfel, a intemeiat mai multe ateliere, in care monahii isi pregateau singuri cele trebuitoare pentru imbracaminte (rase, potcapuri etc.). Cei stiutori de carte, se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfintilor Parinti si ale marilor indrumatori ai vietii calugaresti. Obstea monahala crestea mereu, incat in 1838 erau 300 de calugari iar in 1850 numarul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalitati ale vietii bisericesti, ca arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfarsitul vietii la Cernica, protosinghelul Naum Ramniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Catulescu, profesor de Religie la Colegiul “Sf. Sava” din Bucuresti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul si biograful lui Calinic, Nicandru, urmasul sau in staretie si altii.
In acelasi timp, staretul Calinic era un bun indrumator al numerosilor credinciosi care cercetau manastirea; era cunoscut atat prin rugaciunile sale tamaduitoare, cat si prin faptele de milostenie. De pilda, in 1821 a hranit in manastire, timp de cateva luni, un numar mare de locuitori din Bucuresti si din imprejurimi, refugiati la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a facut in diferite parti ale tarii si chiar peste hotarele ei. Pentru copiii din satul Cernica a infiintat o scoala, cu dascal platit de manastire.
A fost preocupat in permanenta de zidirea sau de refacerea unor lacasuri de inchinare. De pilda, inca din primii ani de staretie s-a ocupat de zugravirea bisericii Sfantul Nicolae din incinta manastirii. Intre anii 1832-1836, a zidit din temelie biserica cu hramul Sfantul Gheorghe, din ostrovul manastirii, cu bani primiti din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusa la scurt timp de un cutremur, staretul a inceput rezidirea ei, fiind terminata in 1842. Tot atunci s-a ridicat o noua staretie, iar pentru ingrijirea calugarilor bolnavi, a construit o bolnita, ambele in ostrovul manastirii. Tot atunci s-a ridicat si clopotnita, care strajuieste pana astazi intreaga manastire.
In anul 1846 a inceput zidirea bisericii cu hramul Sfanta Treime de la Pasarea, manastire aflata, inca de la intemeiere, sub obladuirea directa a Cernicai; s-a zidit din banii sai si din daniile unor credinciosi. Cu cativa ani in urma ridicase, tot la Pasarea, biserica cimitirului.
Din darurile testamentare ale unei credincioase, staretul a zidit biserica Adormirea din Campina, intemeind si o scoala in jurul ei. Din banii manastirii, precum si din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Buesti si Sohatu, au fost ajutate manastirile Ghighiu si Poiana Marului, schitul Icoana din Bucuresti, precum si cateva biserici satesti.
In 1850, dupa 43 de ani de viata in manastire, dintre care 32 de ani de carmuire a obstei monahale, staretul Calinic a fost chemat la inalta slujire arhiereasca. Inca dupa moartea mitropolitului Grigorie Dascalul (1834), domnitorul Alexandru Ghica il sfatuise sa primeasca scaunul mitropolitan, dar a refuzat, socotindu-se nevrednic de o asemenea inalta cinstire. Dar in anul 1850, cand erau vacante toate cele patru scaune vladicesti din Tara Romaneasca, domnitorul de atunci, Barbu Stirbei, care avea o mare admiratie fata de staretul manastirii ctitorite de stramosul sau, vornicul Cernica Stirbei, l-a convins sa accepte carmuirea unei eparhii.
Si astfel, la 14-15 septembrie 1850 a fost ales in stravechiul scaun episcopal de la Ramnicul Valcea. A fost hirotonit arhiereu in catedrala mitopolitana din Bucuresti, la 26 octombrie 1850, praznicul Sfantului Dumitru, iar inscaunarea i s-a facut la 26 noiembrie, la Craiova, intrucat resedinta episcopala din Ramnic era distrusa in urma unui incendiu.
Chemat la aceasta inalta slujire, noul ierarh a gasit in eparhie o mostenire foarte grea, care se cerea grabnic indreptata. De 10 ani eparhia era condusa de loctiitori, resedinta si catedrala episcopala erau distruse, numarul preotilor era insuficient, putin pregatiti si cu o stare materiala grea, seminarul inchis, in urma revolutiei din 1848, lacasurile de inchinare neingrijite sau in paragina, iar unele chiar inchise. Desi inaintat in varsta, noul episcop a purces de indata la indreptarea acestor triste stari de lucruri. Indata dupa inscaunare, si-a cercetat eparhia, a randuit protopopi, a hirotonit noi preoti. In 1851 a redeschis seminarul, intai la Craiova, dupa care, in 1854, l-a mutat la Ramnic; a deschis “scoli protopopesti pentru pregatirea cantaretilor bisericesti.
Dupa ce si-a mutat resedinta la Ramnic (1854), a inceput de indata ridicarea unei noi catedrale episcopale, dupa planurile intocmite de el insusi si cu pictura lui Gheorghe Tattarescu, a refacut resedinta si bolnita din incinta Episcopiei. Intre anii 1859-1864 a ridicat, din banii sai, o biserica noua la schitul Frasinei, in Muntii Valcii, existent din veacul al XVII-lea, randuind reguli aspre de vietuire, asa cum vazuse la Athos si pe care le respecta el insusi de cand intrase in manastire. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugravirea a incredintat-o pictorului brasovean Misu Popp. Pentru ca tocmai atunci a intrat in vigoare Legea secularizarii averilor manastiresti, episcopul Calinic a rugat pe Alexandru Ioan Cuza ca schitul lui sa ramana cu toate bunurile pe care le avea, rugaminte pe care domnitorul, – care il respecta pentru viata lui – i-a acceptat-o.
Iubitor de carte si sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simtit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca staret si apoi ca episcop, a tiparit cateva carti la Bucuresti. Prin 1860, “cu bani imprumutati”, dupa cum marturisea el insusi, a pus bazele unei tipografii, proprietatea sa, de sub teascurile careia au aparut mai multe carti de slujba si de invatatura. Se vede ca episcopul intentiona sa reinvie, la Ramnic, vremurile de inflorire culturala din timpul marilor sai inaintasi din secolul al XVIII-lea. Cu un an inainte de moarte, a donat tipografia orasului Ramnic, cu tot inventarul ei si cu toate cartile aflate in depozit. A pus insa conditia ca tipografia sa-i poarte numele si in viitor si ca jumatate din veniturile ei sa fie folosite pentru intretinerea scolilor din oras si a elevilor saraci, precum si a seminaristilor, iar alta jumatate pentru intretinerea schitului Frasinei.
Episcopul Calinic a fost si un insufletit patriot. In calitatea sa de episcop a luat parte la lucrarile Adunarii obstesti a tarii, apoi a fost ales deputat in Divanul Ad-hoc, care a pregatit unirea celor doua tari romanesti. Inca din primavara anului 1857 a trimis o circulara catre protopoi si egumeni, prin care le cerea ca in toate bisericile sa se faca rugaciuni “pentru unirea romanilor intr-o singura vointa si cuget, ca sa ceara pe cale legiuita viata patriei lor”. A facut parte si din Adunarea electiva a tarii, care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Atasamentul sau fata de domnul unirii reiese si dintr-o pastorala adresata protopopilor si preotilor din eparhie, prin care-i indemna sa cinsteasca patria si pe carmuitorii ei si sa nu crute nici o jertfa pentru binele obstesc, pentru ca “cine este bun crestin este si bun patriot”.
In chip deosebit trebuie pusa in lumina sfintenia vietii lui. Toti cei care l-au cunoscut au ramas impresionati de multele sale milostenii, de simplitatea sa in imbracaminte, de bunatatea si blandetea sa, de rugaciunile sale tamaduitore de boli trupesti, de posturile si privegherile sale. Biograful sau, Anastasie Baldovin, scria ca avea liste de persoane carora le impartea permanent ajutoare si ca atunci cand hirotonea preoti le daruia carti si chiar bani de drum. “Era atat de milostiv – scria acesta – incat daca nu avea ce sa dea de milostenie, isi da hainele de pe prea Sfintia Sa si plangand se ruga de mine nevrednicul ca sa caut bani pe unde voi sti, ca sa aiba ce sa dea la fratii lui in Hristos, pentru ca asa numea pe saraci si neputiniciosi”. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecari de boli, in urma rugaciunilor episcopului Calinic, cum a fost tanara din satul Muiereasca, sau fiul mesterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Ramnic.
Viata plina de infranari pe care o ducea (nu manca niciodata carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), ca si batranetea, care se simtea tot mai apasatoare, l-au indemnat pe episcopul Calinic sa-si scrie testamentul. Intre altele, scria ca nu lasa nici bani de ingropare si nici de pomenire, pentru ca tot ce-a avut impartise celor saraci sau ii oferise pentru refacerea cladirilor de la episcopie. In felul acesta, a inteles sa puna in practica votul calugaresc al “saraciei de bunavoie”. Batran si bolnav, s-a retras la manastirea Cernica, din mai 1867, incredintand conducerea vremelnica a eparhiei arhimandritului Grigorie. Intrucat Guvernul de atunci i-a refuzat retragerea din scaun – in semn de inalta pretuire – a ramas in vrednicia de episcop pana la sfarsitul vietii, trimitand de la Cernica felurite indrumari arhimandritului Grigorie, pentru bunul mers al treburilor Episcopiei. La Cernica a mai trait aproape un an, ca un simplu monah, pana in ziua de 11 aprilie 1868, cand Dumnezeu l-a chemat la Sine. A fost ingropat in tinda bisericii Sfantul Gheorghe, ctitoria sa.
Calugar smerit la Cernica, apoi conducator al obstei monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop la Ramnic peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul din cei mai desavarsiti reprezentanti ai spiritualitatii romanesti. A fost apreciat si considerat ca un adevarat “sfant” nu numai de cei care l-au cunoscut, ci si de urmasi. Iata ce spunea despre el marele nostru carturar Nicolae Iorga (1871-1940), acum aproape 60 de ani: “Traind in sfintenia muncii si a infranarii, era socotit ca sfant de credinciosii din eparhie si parerile de rau ale tuturora se indreptara mult timp catre mormantul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de invatatura si de pregatire duhovniceasca, unde se retrasese. Traind pana departe, in timpuri noi, pe care el nu le mai intelegea, nici pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, crutat de dansele, venerat pentru o varsta ca a sa si pentru o astfel de viata, chiar si de cei mai antireligiosi din noul curent apusean, care stapanea statul cel nou, el incheie cu vrednicie sirul curatilor calugari fara arginti, al ctitorilor de carti si de cladiri de inchinare, al sufletelor de arhierei cari o clipa nu si-au inchipuit ca fapta sau gandul lor scapa de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (Istoria Bisericii romanesti, vol. II, ed. a II-a, Bucuresti, 1932, p. 237-238).
Aceasta scurta prezentare a vietii si a faptelor sale ne arata cat de indreptatita a fost hotararea Sfantului Sinod al Bisericii noastre, din 28 februarie 1950, ca episcopul Calinic sa fie trecut in randul sfintilor. Canonizarea lui solemna s-a facut la Cernica in ziua de 23 octombrie 1955, in prezenta multor ierarhi romani si staini, a numerosi calugari, preoti si credinciosi; moastele i-au fost asezate spre cinstire si inchinare in biserica Sfantul Gheorghe, ctitoria sa. In felul acesta, smeritul staret si ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seama sfinti ai calendarului ortodox roman, pilda vrednica de urmat pentru orice fiu al Bisericii noastre dreptmaritoare. Praznuirea lui din neam in neam se face in ziua mutarii sale la Domnul, adica la 11 aprilie. De atunci incoace, este cinstit prin cantari de lauda, in Minei si prin slujba Acatistului; chipul sau este zugravit in multe biserici manastiresti si parohiale, iar numele sau este purtat de multi credinciosi care imbraca ingerescul chip al calugariei.
“Pomenirea ta cea purtatoare de lumina, Ierarhe Calinic, veseleste sufletele celor credinciosi si atingerea de racla sfintelor tale moaste sfinteste simtirile si daruieste tamaduiri; pentru aceasta, dupa datorie, te cinstim pe tine si cu bucurie iti cantam: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu inteleptite!” (Din Acatistul Sfantului, Condacul 1).
(Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinti daco-romani si romani, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pp. 89-94).
