In vremea noastra s-au implinit intocmai cuvintele Mantuitorului: „Nimic nu este ascuns care sa nu se vadeasca si ceea ce se savarseste in intuneric se va striga de pe acoperisul caselor” (cf. Mt. 10,26). Demistificarea cea mai violenta, in paralel cu secularizarea si demitologizarea au realizat un univers uman fara frontiere, dar si fara contur si continut. Actiunile omului au fost intotdeauna contradictorii: cand a cautat sa oculteze adevarul, ajungandu-se la teroarea securista atotstapanitoare, cand s-a defulat si exhibat in scris si in imagine, pana la dezvelirea intimitatilor ultime, ca un Noe beat. Ambele sunt atitudini extremiste si periculoase fata de intimitatea misterica a omului, fiinta mistagogica si fiinta de taina.
Prin toate acestea, de cateva sute de ani se atenteaza la cea mai importanta taina crestina, taina spovedaniei, singura relatie care pastra intregi si taina, si adevarul. Conspiratia de tip securist-informational sau desconspirarea de tip presa de scandal nu sunt decat interventii brutale si batjocoritoare in universul tainic, duhovnicesc. Evenimentul uman se deruleaza fie sub ochiul lui Dumnezeu, care invaluie in lumina, bunatate, iertare si iubire totul (cf. Mt. 5,45), fie sub focalizatorul aparatului de filmat, care scormoneste ca o gheara de hiena, in maruntaiele cadavrului uman, savurand patologic miasmele si excrementele descompunerii infernale.
In centrul acestei scene bantuite de vraiste si furtuna se profileaza mareata si suprem dramatica statura preotului.
Drama panumana de care am amintit se augmenteaza inca pe atat, cand aceasta se adreseaza preotului, persoana prin excelenta publica si tainica deodata.
Incomoditatea prezentei si lucrarii preotului creste in conditiile in care el vesteste adevarul intr-o lume a minciunii si a suspiciunii, al carei auz a fost deturnat de la adevar din zorii istoriei, cand diavolul nu s-a sfiit sa insinueze omului ca Dumnezeu l-a mintit si i-a ascuns cel mai mare adevar, calea indumnezeirii: „Atunci sarpele a zis catre femeie: «Nu, nu veti muri! Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul»„ (Fac. 3,4-5). Iata prima si cea mai grava falsificare a informatiei, metoda demonica ce s-a marit si s-a perfectionat de-a lungul mileniilor, pana a cuprins intreaga spiritualitate umana. Si daca diavolul nu s-a sfiit sa deformeze cuvantul lui Dumnezeu, cum nu va face tot ce-i sta in putinta spre a intuneca si a murdari imaginea preotului, pentru a-si asigura, prin minciuna, stapanirea asupra lumii?
De altfel, chipurile falsificarii imaginii celei bune sunt felurite si ingenioase.
Atunci cand preotul este cu adevarat un om integru si cu lucrare puternica, diavolul va semana indoiala in sufletele credinciosilor, insinuand ca preotul respectiv este un eretic bine deghizat si cu o viata ascunsa pe care si-o acopera cu multa dibacie. Este prea aspru, vorbeste prea inalt pentru poporul de jos, nu iubeste pe nimeni si nu iarta slabiciunile bietului popor slab si nestiutor…
Iar daca preotul este un sarlatan (asa cum, din nefericire, astazi sunt cu duiumul), diavolul pune si el umarul si-i creste faima uriasului „vraci”, care face sute si mii de vindecari si profetii zilnic, sfinteste butoaie nesfarsite de apa, binecuvanteaza magazii de anafora, incarca de duh sfant baloturi de vata impregnata cu untdelemn, mai creeaza si o icoana care plange sau rade, dupa nevoile fiecaruia, dar mai ales ii da o putere neinfruntata in a scoate tot soiul de demoni, prin citirea zilnica a blestemelor Sf. Vasile cel Mare, ale Sf. Trifon, etc.[1]
Este foarte adevarat ca preotul este o persoana publica prin excelenta; el apartine obstei mai mult decat isi apartine siesi sau familiei sale. El este „lumina pusa in sfesnic” si nu se mai poate ascunde sub obrocul intimitatii personale, privilegiu absolut al persoanei umane. Dupa cum ne avertizeaza Dreptul Simeon, preotul lui Hristos „este pus spre caderea si spre ridicarea multora, si ca un semn care va starni impotriviri” (Lc. 2,34).
Insusi Mantuitorul ne avertizeaza, prin Petru cel mult incercat: „Simone, Simone, iata satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau” (Lc. 22,31). Asadar viziunea voit falsa asupra preotului crestin, critica aspra si acuzatiile nedrepte aruncate in obrazul slujitorului celui bun nu sunt doar inevitabile, ci chiar necesare, in procesul de clarificare a adevarului crestin.
Cuvintele Sf. Apostol Petru vin sa precizeze minunat pozitia preotului care se afla atat de expus incercarilor cumplite din partea diavolului si a slugilor lui: „Nimeni dintre voi sa nu sufere ca facator de rele; iar de sufera ca crestin, sa nu se rusineze, ci sa preamareasca pe Dumnezeu, pentru numele acesta” (I Petru 4,15-16).
Se spune ca barda care se infige in trupul arborelui de santal se umple de mireasma binecuvantata a acestui lemn sfant; la fel se intampla si cu cei ce isi infig coltii otraviti in obrazul sfant al unui preot nevinovat, asa cum s-a intamplat si cu moartea care si-a infipt coltii in trupul lui Iisus Hristos si pe care Sf. Ioan Hrisostom o intreaba in noaptea Invierii: „Unde-ti este, moarte, boldul?”. Corbul moare daca este stropit cu parfum, iar diavolul este ucis de iubire, plesneste atunci cand i se „gramadesc carbuni aprinsi (ai iubirii) pe capul lui” (cf. Rm. 12,20).
De muscatura otravita a defaimarii nu a scapat nimeni in istorie, si daca vom cita doar cateva situatii arhicunoscute in acest sens, vom intelege cat de periculoasa si perfida este aceasta arma cu care ispititorul a atacat dintotdeauna, si pe Dumnezeu, si pe om.
Sa ne amintim de calomnierea lui Iosif in Egipt de catre femeia lui Pentferi, de condamnarea lui Socrate la moarte ca urmare a unor grave calomnii aduse incomodului ganditor antic, de calomnierea Sfantului Ioan Hrisostom in grija lui parinteasca si plina de iubire crestina, exprimata in scrisorile pastorale adresate monahiei Olimpiada etc. Gestul extremist (si condamnabil) pe care il comite uriasul Origen pentru a eradica orice motiv de calomniere ne arata inca o data periculoasa partitura, pe ale carei note otravite si sub deviza perfida a lui „calomniati, calomniati, fiindca tot ramane ceva!” s-au tesut cele mai abominabile crime impotriva umanitatii. Trebuie sa intelegem o data pentru totdeauna ca aurul se lamureste prin foc; ramane ca noi sa fim aur bun, iar insultele cu care am fost improscati pe nedrept se vor transforma, la atingerea de fiinta noastra curata, in pietre nestemate, cu care ne vom rascumpara vesnicia fericita la poarta Imparatiei adevarului. In aceasta lupta inegala, va birui intotdeauna Dumnezeu, Care „nu se lasa batjocorit” (Gal. 6,7) si Care inspira nadejde neinfruntata psalmistului: „ca de voi si umbla in mijlocul mortii, nu ma voi teme de rele; ca Tu cu mine esti” (Ps. 22,4). Daca nici Hristos Insusi nu a scapat de aceasta arma a diavolului ci „arhiereii si carturarii erau de fata (la Pilat), invinuindu-L foarte tare… si, mai pe urma au venit doi (martori mincinosi) si au spus: Acesta a zis: Pot sa daram templul lui Dumnezeu si in trei zile sa-l cladesc” (Mt. 26,60-61), cum vom scapa noi, contemporanii unui iad in care calomnierea prin mass-media a devenit a patra putere in lume?
Si care a fost atitudinea Mantuitorului intr-o atare situatie? Evanghelia ne da si acest raspuns: „Si sculandu-se, arhiereul I-a zis: Nu raspunzi nimic la ceea ce marturisesc acestia impotriva Ta? Dar Iisus tacea” (Mt. 26,62-63). Desigur, exista, din nefericire, si taceri vinovate. Sunt cele mai grele clipe pentru Biserica. Pentru noi, insa, intr-un moment hotarator pentru destinul vesnic al crestinatatii, tacerea sa fie semnul jertfei si al nevinovatiei: „ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie nevinovata impotriva celui ce o tunde, asa nu Si-a deschis gura Sa”. Sa fim faclie din ceara curata, arzand in tacere si intru „miros de buna mireasma duhovniceasca”. Daca minciuna biruie in timp, adevarul biruie totdeauna in vesnicie. Spre aceasta privind pururea, nu vom gresi niciodata si nimeni „nu ne va vadi de pacat” (cf. In. 8,46).
(Material extras din: Pr. Prof. Ion Buga, Pastorala Calea preotului, Editia a II-a, Editura Sf. Gheorghe Vechi, Bucuresti, 1999, pp. 209-213)
[1] Imi amintesc ca, atunci cand am fost numit la una din bisericile „forte” ale taumaturgiei bucurestene, m-am speriat strasnic cand, citind molitfele Sf. Vasile cel Mare „ca sa nu stric obiceiul”, aud un urlet de fiara injunghiata ridicandu-se din mijlocul multimii care statea pe branci, cu fata la podea. Colegul, un batran „meserias” in ale taumaturgiei de mahala, imi face semn de incurajare cum ca, vezi Doamne, rugaciunea mea are efect. M-am uitat la el cu sila, iar pe respectiva „apucata” am avertizat-o ca daca mai face o data asa ceva, o vindec pe loc de demonul sarlataniei cu care se invoise sa-mi creeze faima de tanar si puternic taumaturg. Si cum aveam in mana un crucifix mare si greu iar pe chip aveam o manie cam prea sfanta, femeia s-a vindecat brusc si total. Cred ca a fost prima si singura minune de acest soi, pe care am savarsit-o bine; alta nu s-a mai ivit. Probabil ca-l speriasem si pe dracu’, nu numai pe ea.
