Predicatorii crestini nu trebuie sa predice opiniile lor private. Preotii sunt insarcinati si hirotoniti in Biserica cu scopul de a predica Cuvantul lui Dumnezeu. Lor le sunt dati niste termeni de referinta ficsi – anume, Evanghlia lui Iisus Hristos – si ei sunt dedicati acestui singur si peren mesaj. Se asteapta din partea lor sa propage si sa sustina „credinta care a fost distribuita lor prin sfinti.” Bineinteles ca acest cuvant al lui Dumnezeu trebuie sa fie predicat „eficent.” Aceasta inseamna ca acest cuvant trebuie astfel prezentat incat sa poarte convingere si sa porunceasca supunere fiecarei noi generatii si fiecarui grup. Acest cuvant poate fi reafirmat in noi categorii daca circumstantele o cer. Mai presus de toate, trebuie pastrata identitatea mesajului.
Trebuie sa fim siguri ca se predica aceiasi Evanghelie care a fost data si nu se introduce nici un alt fel de alta „Evanghelie straina” proprie predicatorului. Cuvantul Domnului nu poate fi usor aranjat sau acomodat obiceiurilor si atitudinilor schimbatoare unei perioade specifice, inclusiv timpul nostru propriu. Din nefericire, suntem inclinati sa masuram Cuvantul lui Dumnezeu prin propria noastra statura in loc sa ne verificam intelegerea prin statura lui Hristos. „Mintea moderna” sta si ea sub judecata Cuvantului lui Dumnezeu.
Omul modern si Scriptura.
Tocmai in acest moment incepe dificultatea noastra majora. Majoritatea dintre noi am pierdut integritatea intelegerii (mintii sau gandirii) scripuristice, chiar si daca sunt retinute anumite parti din frazeologia biblica. Omul modern se plange adesea ca adevarul lui Dumnezeu ii este oferit lui intr-un „idiom arhaic” – in limbajul Bibliei – care nu mai este al sau si care nu poate fi folosit spontan. Recent s-a sugerat ca ar trebui sa „demitologizam” Scriptura, intelegand prin aceasta inlocuirea intelesului categoriilor antice ale Scrierilor Sfinte prin ceva mai modern. Totusi, nu putem scapa de intrebarea: nu este oare limbajul Scripturii, realmente, nimic mai mult decat o invelire accidentala si externa din care trebuie eliberata si desfacuta o „idee eterna” sau este mai mult un vehicul peren al mesajului dumnezeiesc care a fost oferit odata pentru totdeauna?
Ne aflam in pericolul de a pierde unicitatea Cuvantului lui Dumnezeu in procesul unei „reinterpretari” continue. Cum putem noi interpreta daca am uitat limbajul original? Nu ar fi mai ferit sa ne plecam gandirea obisnuintelor mentale ale limbajului biblic si sa reinvatam idiomul Bibliei? Nici un om nu poate primii limbajul Evangheliei daca nu se pocaieste – „isi schimba mintea.” In limbajul Evangheliei (metanoeite) pocainta nu inseamna doar incunostintarea si pocainta pentru pacate, ci inseamna exact o „schimbare a mintii” – o profunda schimbare a atitudinii mentale si emotionale a omului, o reinnoire integrala a sinelui omului, care incepe in renuntarea de sine si este implinita si pecetluita de Duhul.
Traim astazi intr-un veac plin de haos si dezintegrare intelectuala. Este posibil ca omul sa nu se fi decis si varietatea opiniilor este dincolo de orice nadejde si reconciliere. Probabil unicul indicator luminos pe care il avem sa ne conduca prin ceata mintii veacului nostru disperat este doar „credinta care a fost descoperita sfintilor,” aceasta oricat de obsolet si arhaic ar parea idiomul Bisericii primare judecat dupa standardele noastre vremelnice.
Predicati crezul!
Atunci ce vom predica? Ce ar trebui sa predic eu contemporanilor nostii „intr-un veac ca acestea”? Nu exista nici un loc de indoiala: il voi predica pe Iisus si pe acesta crucificat si inviat. Voi predica si poruncii tuturor celor care am fost incredintat sa ma adresez mesajul mantuirii asa cum mi-a fost inmanat mie de o traditie neintrerupta a Bisericii universale. Nu voi ezita nici eu in veacul acesta. In alte cuvinte, voi predica „doctrinele crezului.”
Sunt deplin constient ca acest crez este o piatra de poticnire pentru multi din generatia noasta. „Crezul este un simbol venerabil, la fel ca si un steag zdrentuit pe peretii Bisericilor noastre nationale. Pentru lupta noastra prezenta a Bisericii din Asia, din Africa, din Europa si din America acest crez, atunci cand este inteles este la fel ca si ceva folositor asemenea unui barde sau halebarde in mainile unui soldat modern.” Acest lucru a fost scris de un carturar britanic care este un predicator dedicat. Probabil el nu le-ar scrie astazi. Sunt multi care ar face si ei cu insufletire si viguros aceasta afirmatie. Sa ne amintim, orisicum, ca acele crezuri primare erau deliberat scripturistice si este sigur faptul ca frazeologia lor scripturistica este cea care le face dificile omului modern.
Astfel ne confruntam cu aceiasi problema: ce putem oferi in locul Sfintei Scripturi? Eu as prefera limbajul Traditiei aceasta nu din cauza unui „conservatorism” lenes si credul sau al unei „ascultari” oarbe fata de niste autoritati externe, ci pur si simplu fiindca nu pot gasi o alta frazeologie mai buna. Sunt pregatit sa ma expun acuzei inevitabile de a fi „fundamentalist.” Voi protesta ca o astfel de acuza este gratuita si gresita. Eu nu tin si nu pastrez „doctrinele crezurilor,” constient si cu insufletire, fiindca inteleg prin credinta adecvarea lor perena si relevanta tuturor veacurilor (epocilor) si a tuturor situatilor, inclusiv cele ale unor vremuri ca si ale noastre. Eu cred ca este tocmai „doctrina crezului” cea care poate face o generatie disperata ca aceasta sa recastige viziunea si curajul crestin.
Traditia traieste
„Biserica nu este nici un muzeu de exponente moarte si nici o societate de cercetare.” Exponatele sunt vii – depositum juvenescem, ca sa folosim fraza Sf. Irineu. Crezul nu este o relicva a trecutului, ci „cuvantul Duhului.” Reconvertirea lumii la crestinism este ceea ce trebuie sa predicam astazi. Aceasta este unicul fel de iesire din impasul in care lumea a fost trasa prin esecul crestinilor de a fi cu adevarat crestini. Evident, doctrinele crestine nu raspund direct nici unei intrebari din campul politicii si economiei. Aceasta nu o face nici Evanghelia lui Hristos. Totusi impactul sau asupra cursului istoriei umane a fost enorm. Noua lume poate fi construita doar pe un nou om.
Ce a insemnat Calcedonul
„Si s-a facut om.” Care este ultima conotatie a acestei afirmatii credala? Sau in alte cuvinte, cine a fost Iisus, Hristosul si Domnul? Ce inseamna aceasta in limbajul Sinodului de la Calcedon, ca acelasi Iisus a fost „om desavarsit” si „Dumnezeu desavarsit,” totusi o personalitate singura si unica? „Omul modern” de obicei este cat se poate de critic cu privire la aceasta definitie a Calcedonului. Nu reuseste sa-i mai comunice nici un inteles. „Imaginatia” crezului, daca ii mai comunica, nimic mai mult sau mai putin decat un poem. „Definitia” Calcedonului nu este o afirmatie metafizica si nici nu s-a voit sa fie tratata asa. Nici taina intruparii nu a fost doar un „miracol metafizic.” Formula Calcedonului a fost o afirmatie a credintei si prin urmare nu poate fi inteleasa afara din contextul total al experientei Bisericii. De fapt, aceasta este o „afirmatie existentiala.”
Formula de la Calcedon este un contur intelectual a tainei care este inteleasa de credinta. Rascumparatorul nostru nu este un om, ci Dumnezeu insusi. Aici sta accentul existential al acestei afirmatii. Rascumparatorul nostru este unul care „s-a pogorat” si care, „fiind facut om” s-a identificat pe sine cu oamenii in unirea cu adevarat umana a vietii si naturii. Nu numai initiativa a fost dumnezeiasca ci si Conducatorul Mantuirii a fost o Persoana dumnezeiasca. Plinirea naturii umane in Hristos inseamna simplu competenta si adevarul acestei identificari rascumparatoare. Dumnezeu intra in istoria umana si devine o persoana istorica.
Aceasta suna paradoxal. Intr-adevar exista o taina: „si fara nici o indoiala mare este taina dumnezeirii; Dumnezeu se face cunoscut in carne.” Aceasta taina a fost o revelatie; adevaratul caracter al lui Dumnezeu a fost descoperit in Intrupare. Atat a fost Dumnezeu de preocupat intim cu destinul omului (si in special cu destinul fiecaruia „dintre cei mici”) astfel incat a intervenit in persoana in haosul si mizeria vietii pierdute. Providenta dumnezeiasca nu este doar o simpla forta conducatoare a universului de la o distanta augusta prin intermediul maiestatii dumnezeiesti, ci o kenoza, o „smerire de sine” a maririi lui Dumnezeu. Exista o relatie personala intre Dumnezeu si om.
Tragedia intr-o noua lumina
Prin urmare intregul tragediei umane apare intr-o noua lumina. Taina Intruparii a fost o taina a iubirii dumnezeiesti, a identificarii dumnezeiesti cu omul pierdut. Punctul central al Intruparii a fost crucea. Acesta este punctul de intoarcere al destinului uman. Taina infricosatoare a crucii devine de inteles doar intr-o perspectiva mai larga a unei hristologii integrale; ceea ce inseamna doar daca vom crede ca Cel crucificat a fost cu adevarat „Fiul Dumnezeului celui Adevarat.” Moartea lui Hristos a reprezentat intrarea lui Dumnezeu in mizeria mortii umane (din nou in persoana), o coborare in Iad si acesta a insemnat sfarsitul mortii si inaugurarea unei vieti vesnice pentru om. Exista o coerenta uimitoare in corpul doctrinei traditionale. Aceasta poate fi inteleasa si impropriata doar in contextul viu al credintei, prin care spun intr-o comuniune personala cu dumnezeul personal. Singura credinta face formulele convingatoare; doar credinta face formulele sa traiasca. „Pare paradoxal, totusi este experienta tuturor observatorilor lucrurilor duhovnicesti: nimeni nu are nici un beneficiu de la Evanghelii daca nu-L iubeste pe Hristos.” Hristos nu este un text ci o Persoana vie si El locuieste in trupul Sau Biserica.
Un nou nestorianism
Ar parea ridicol sa sugeram ca cineva ar trebui sa predice doctrina Calcedonului „intr-un timp limita ca acesta.” Totusi, este tocmai aceasta doctrina – realitatea la care poarta marturie aceasta doctrina – care poate schimba intreaga perspectiva a omului modern. Aceasta ii aduce o libertate adevarata. Omul nu este singur in aceasta lume si Dumnezeu are un interes personal in evenimentele istoriei umane. Aceasta este o implicatie imediata a conceptiei integrale a Intruparii. Faptul ca disputele hristologice ale trecutului sunt irelevante situatiei contemporane este o iluzie. De fapt, ele sunt continuate si repetate in controversele epocii noastre. Omul modern, deliberat si subconstient este ispitit de extrema nestoriana. Ceea ce inseamna, el nu ia Intruparea in serios. El nu indrazneste sa creada ca Hristos este o persoana dumnezeiasca. El doreste sa aiba un Rascumparator uman, desemnat doar de Dumnezeu. El este mult mai interesat de psihologia umana a Rascumparatorului decat de taina iubirii dumnezeiesti. Fiindca in cele din urma el crede optimist in demnitatea omului.
Un nou monofizitism
Pe de cealalta parte a extremei in zilele noastre ne intalnim cu o renastere a tendintelor „monofozitiste” in teologie si religie, atunci cand omul este redus la o pasivitate completa si i se permite doar sa asculte si sa nadajduiasca. Tensiunea prezenta intre „liberalism” si „neo-ortodoxie” nu este de fapt decat o reinviere a luptelor hristologice mai vechi, la un nou nivel existential si intr-o gama duhovniceasca noua. Conflictul nu v-a fi niciodata asezat si rezolvat in campul teologiei decat doar daca se obtine o viziune teologica mai larga.
In Biserica primara predica era energic teologica. Nu era doar o speculatie vaga. Noul Testament insusi este o carte teologica. Neglijarea teologiei in instructia laicilor in timpurile moderne este responsabila atat pentru decaderea religiei personale cat si pentru acel simt al fustrarii care domina starea de spirit moderna. De ce avem nevoie in crestinism intr-un timp ca acesta este o teologie existentiala care sa rasune. Deoarece pentru faptul ca nici o teologie nu este predicata, de obicei se adopta niste „ideologii ciudate” si care sunt combinate cu fragmentele crezurilor traditionale. Tot apelul „Evangheliilor rivale” din zilele noastre este faptul ca ofera un fel de pseudo-teologie, un sistem de pseudo-dogme. Ele sunt primite cu bucurie de cei care nu pot gasi nici o teologie in teologia redusa la stilul „modern.” Alternativa existentiala cu care se confrunta multi in zilele noastre a fost formulata apt de un teolog englez, „dogma sau… moartea.” Epoca a-dogmatismului si pragmatismului s-a sfarsit. Prin urmare slujitorii Bisericii trebuie sa predice din nou doctrine si dogme – Cuvantul lui Dumnezeu.
Criza moderna
Prima datorie a predicatorului modern este „re-constructia crezului.” Acesta nu este nicidecum o „preocupare intelectuala.” Crezul este doar harta adevaratei lumi si ea nu trebuie confundata cu realitatea. Omul modern nu a fost atat de mult preocupat de propriile sale idei si convingeri, de propriile sale atitudini si reactii. Criza moderna grabita de umanism (un fapt ce nu poate fi negat) a fost adusa in discutie de redescoperirea lumii reale in care chiar ca noi am inceput sa credem. Redescoperirea Bisericii este cel mai decisiv aspect al noului realism duhovnicesc. Realitatea nu mai este ecranizata de noi pe peretele propriilor noastre idei. Ea devine din nou accesibila. Se redescopera astazi ca Biserica nu este doar o companie de credinciosi, ci „trupul lui Hristos.” Aceasta este o redescoperire a unei noi dimensiuni, o redescoperire a Rascumparatorului dumnezeiesc in mijlocul turmei sale credincioase. Aceasta redescoperire arunca un nou potop de lumina pe mizeria existentei noastre dezintegrate intr-o lume secularizata deplin. Este deja recunoscut de mult ca adevarata solutie a problemelor sociale sta cumva in reconstructia Bisericii. „Intr-un timp ca acesta” trebuie predicat „Hristosul intreg,” Hristos si Biserica – totus Christus, caput et corpus, pentru ca sa folosim faimoasa fraza a lui Augustin. Este posibil ca aceasta predica sa nu fie neobisnuita, dar se pare ca este singura cale sa se predice Cuvantul lui Dumnezeu eficent intr-o perioada de incercare si disperare ca si cea de astazi.
Relevanta parintilor
Adeseori ma trezesc cu un sentiment ciudat. Atunci cand citesc pe clasicii antici ai teologiei crestine, Parintii Bisericii ii gasesc mai aproape problemelor si necazurilor timpurilor mele decat producerea unor teologi moderni. Parintii se luptau cu probleme existentiale, cu acele revelatii ale subiectelor eterne care au fost descrise si inregistrate de Sfintele Scripturi. Mi se pare ca Sf. Atanasie si Augustin sunt mult mai la zi decat multi dintre teologii nostii contemporani. Motivul este simplu: ei aveau de a face cu faptele insele si nu cu harti ale faptelor. Ei arau preocupati cu ceea ce putea crede omul nu cu ceea ce a facut Dumnezeu pentru om. „Intr-un timp ca acesta” trebuie sa ne largim perspectivele, sa ne reamintim de maestrii trecutului si sa incercam pentru perioada noastra o sinteza existentiala a experientei crestine.
(Extras din: Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserica, Traditie. O viziune ortodoxa, trad. de Radu Teodorescu, Editura Reintregirea [Colectia Florovsky], Alba-Iulia, 2006. pp. 31-42)
* “Pierderea intelegerii scripurale” a aparut original in 19 decembrie 1951 ca articol in Veacul Crestin, cu numele: „Din moment ce Adevarul este in Iisus.” Drepturile de autor detinute de Fundatia Veacului Crestin si retiparita cu permisiune.
