Pastorala de Craciun (2016) a IPS Teofan

Iubitilor preoti din parohii, cuviosilor vietuitori ai sfintelor manastiri si dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iasilor: har, bucurie, iertare si ajutor de la Dumnezeu Cel in Treime preaslavit – Tatal, Fiul si Duhul Sfant

Iubiti frati preoti, Drept-maritori crestini,

Suntem imbracati in aceste zile cu vesmantul bucuriei sfinte pe care ne-o aduce de fiecare data sarbatoarea Nasterii Domnului, coborarea lui Dumnezeu printre oameni. Este o bucurie ce ne cuprinde ascultand colindele stramosesti, participand la frumoasele slujbe din aceste zile si intalnindu-ne cu cei dragi. Traim un popas duhovnicesc de tihna si lumina in drumul zbuciumat al vietii noastre de zi cu zi. Aceasta bucurie ce ne cuprinde este insa mai adanca si mai reala decat ne poate oferi lumea aceasta: ea este un dar pe care ni-l trimite Dumnezeu cu prilejul Nasterii Fiului Sau in ieslea Betleemului. Dumnezeu Insusi este izvorul bucuriei noastre, Cel Care „asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”[1].

Intruparea Fiului lui Dumnezeu si Nasterea Lui din Preasfanta Fecioara Maria reprezinta fundamentul credintei si al bucuriei noastre: „Dumnezeu Se face om pentru ca pe om sa-l faca dumnezeu”[2], marturisesc Parintii Bisericii, incepand cu Sfantul Atanasie cel Mare. Prin Intrupare, Cuvantul lui Dumnezeu intra in istorie, isi insuseste firea noastra omeneasca, asa cum se afla aceasta ca urmare a pacatului stramosilor nostri, adica cuprinsa de stricaciune si moarte, devenind om asemenea noua, afara de pacat, pentru a ne redeschide calea spre nestricaciune, spre sfintenie si impartasire de viata dumnezeiasca.

Iubiti credinciosi,

Dumnezeiestile Scripturi dau marturie cu privire la pregatirea proniatoare a omenirii in vederea primirii Fiului lui Dumnezeu intrupat: „Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a toate si prin Care a facut si veacurile”[3]. Cu toate ca Dumnezeu S-a descoperit si a vorbit oamenilor prin proorocii si dreptii Vechiului Testament, randuind porunci si legi, El nu ne-a mantuit si nu ne mantuieste prin acestea, deoarece o lege nu poate da viata prin ea insasi, ci ne mantuieste prin Insusi Fiul Sau: „In crestinism nu se poate vorbi propriu-zis de o «invatatura mantuitoare» si nu ne mantuim printr-o lege, nici macar prin legea Vechiului Testament, ci prin Persoana lui Iisus Hristos”[4], ne spune Parintele Dumitru Staniloae. Mantuitorul Iisus Hristos Insusi, ca Persoana, S-a intalnit cu noi prin Intrupare, intrucat S-a facut deofiinta cu noi. Fiind, in acelasi timp, si Dumnezeu adevarat, in masura in care Ii urmam Lui si ne unim cu El, ne face si pe noi biruitori asupra stricaciunii si asupra mortii.

Odata ce Cuvantul lui Dumnezeu „S-a facut trup si S-a salasluit intre noi”[5] ramane permanent impreuna cu noi, asa dupa cum El Insusi ne-a incredintat: „Iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”[6].Asadar, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu viu, personal, prezent in fiecare clipa a vietii noastre, dupa cum marturiseste si Apostolul Neamurilor ca „Iisus Hristos, ieri si astazi si in veci, este acelasi”[7].

Drept-maritori crestini, iubiti si iubitori de Hristos,

Marturisirea ca Dumnezeu „S-a coborat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om”[8] este adevarul fundamental al vietuirii noastre crestine. Impreuna cu taina Rastignirii si a Invierii Sale, Intruparea Domnului constituie izvorul de viata al omului aici, pe pamant, si in vesnicie. Fara acest izvor, omul ar fi in ratacire continua, debusolat si confuz, lipsit de orice urma de bucurie adevarata, de sens autentic in viata.

Aici, pe pamant, noi oamenii suntem chemati a ne lasa cuprinsi in fiinta noastra launtrica de adevarul Intruparii, Rastignirii si Invierii Domnului Hristos. Aceasta nu inseamna numai acceptarea de catre mintea noastra a acestui adevar, ci disponibilitatea noastra de a-L primi in noi insine pe Hristos Domnul Cel Intrupat, Mort si Inviat.

Viata crestina nu se reduce la o insiruire de legi, randuieli, interdictii sau ingaduinte. Ea este mai mult decat atat: este viata si comuniune de iubire. „Postul, privegherea, citirea Scripturii, lipsa de imbracaminte si alte lucruri necesare nu constituie desavarsirea”[9], ne spune Sfantul Ioan Casian. Ele „sunt mijloace ale desavarsirii fiindca scopul ultim al practicii acestora nu consta in ele insele, ci prin ele se ajunge la scop”[10].

„Adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu”[11], marturiseste Sfantul Serafim de Sarov. Vedem aici raspunsul la intrebarile foarte des intalnite: De ce nu am bucurie? De ce nu ma simt implinit? De ce cad in deznadejde desi postesc, ma rog, fac milostenie? Pentru ca postul, rugaciunea sau milostenia le-am transformat in scop, nu cale catre adevaratul tel, singurul pentru care trebuie luptat: dobandirea Duhului Sfant, viata in Hristos, simtirea iubirii Tatalui Ceresc pentru noi si pentru intreaga lume.

Dumnezeu „nu ne cere sa ne schimbam imbracamintea, ori sa ne primejduim sanatatea, sau sa facem vreo bravura care intrece puterile noastre”[12], spune Sfantul Nicolae Cabasila. Dumnezeu doreste ca „ramanand acasa asa cum suntem si nepierzand nimic din avutia noastra, sa petrecem cugetand intruna la legea Domnului”[13].

„A cugeta la legea Domnului” inseamna a recunoaste ca fara El nu putem face nimic adevarat, frumos, adanc si vesnic. Inseamna a ajunge la convingerea launtrica de nezdruncinat ca Hristos este totul in viata noastra. El ne da viata, ne lumineaza, ne apara, ne calauzeste, merge cu noi pe cale. El ne ridica din cadere, ne intareste cand suntem slabi, ne smereste cand suntem mandri, ne iarta, ne binecuvinteaza, ne  iubeste ca Dumnezeu, adica infinit mai intens si adevarat decat o poate face un om. Constiinta ca nimic nu ni se intampla fara o ratiune duhovniceasca, ca nimic nu-i mai de pret ca legatura cu Hristos, deschide calea increderii in El, a convingerii ca totul este in mana Lui.

Iubiti credinciosi,

Iubirea de Dumnezeu si de oameni este traita la cea mai mare intensitate in Biserica prin Dumnezeiasca Euharistie. In aceasta „viata credinciosului se impleteste cu viata lui Dumnezeu. Omul se aduce pe sine lui Dumnezeu si Dumnezeu vine si Se salasluieste in om”[14].

Din Biserica, omul este chemat sa prelungeasca Euharistia in orice moment al vietii sale. In viata de manastire sau in cea de familie, omul lasa loc lui Dumnezeu sa lucreze in viata lui, iar Dumnezeu le implineste pe toate bine si adevarat, chiar daca omul nu intelege intotdeauna vointa lui Dumnezeu privitoare la sine, la cei din jur, la evenimentele care au loc in lume.

In acest duh al prezentei lui Dumnezeu in viata noastra se cuvine sa intelegem sarbatoarea Nasterii Domnului Hristos. In ritm de colind, sa-I multumim lui Dumnezeu pentru anul care tocmai se incheie, cerandu-i ajutor si pentru anul care vine. Vremurile nu sunt usoare nici pentru Biserica, nici pentru tara, nici pentru lume. Avem nadejdea sfanta ca, marturisind dreapta credinta, ramanand in comuniune unii cu altii in Biserica Sa dreptmaritoare, rugaciunea nelipsind din viata noastra, Dumnezeu ne va intari sa mergem mai departe pe marea vietii acestei lumi catre Imparatia cea nestricacioasa.

Spun aceasta si pentru ca, in ultima perioada, pacea unor manastiri si parohii a fost tulburata de anumite persoane care au atitudini nepotrivite in legatura cu Sfantul si Marele Sinod ce a avut loc in Creta in luna iunie a acestui an. Daca dezbaterile in duhul pacii, al dragostei si al adevarului au fost si sunt potrivite si necesare in Biserica, decizia unora de a se aseza in afara Bisericii prin nepomenirea ierarhului si prin neparticiparea la sfintele slujbe este impotriva comuniunii, a adevarului si a dragostei, precum si impotriva randuielilor bisericesti si canonice. Pe aceasta cale, va adresez tuturor indemnul de a ramane in Biserica, in duh de comuniune si dragoste, lucrand la mantuirea noastra, prin marturisirea dreptei credinte, zidindu-ne si ajutandu-ne unii pe altii.

Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti cu bucuria pastorilor din Betleem si a magilor care L-au descoperit pe Domnul Hristos! Dumnezeu sa va daruiasca ajutorul Sau in tot ceea ce faceti bine si adevarat in manastiri, in parohii si in viata de familie! Dumnezeu sa ne daruiasca tuturor puterea de a ne alatura corului ingerilor de la Pestera din Betleem, si din toata inima sa rostim: „Slava intru cei de sus lui Dumnezeu, pe pamant pace, intre oameni bunavoire!”[15].

Al vostru parinte si frate intru Hristos Dumnezeu,

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

(Sursa: Doxologia.ro – AICI)

Note bibliografice

1. Ioan 3, 16.
2. Sfantul Atanasie cel Mare,Scrieri, partea a doua, traducere din greceste, introducere si note de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, colectia PSB, nr. 16, EIBMBOR, Bucuresti, 1988, p. 182.
3. Evrei 1, 1-2.
4. Pr. Prof. Dumitru Staniloae,Teologiadogmatica ortodoxa, vol. 2, EIBMBOR, Bucuresti, 1978, p. 109.
5. Ioan 1, 14.
6. Matei 28, 20.
7. Evrei 13, 8.
8. Simbolul de Credinta, art. 3.
9. Sfantul Ioan Casian, „Intaia cuvantare cu parintele Moise”, VII, 3-4, inAsezamintele manastiresti si Convorbiri duhovnicesti, traducere de Vasile Cojocaru si prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1990, p. 312.
10. Ibidem.
11. Sfantul Serafim de Sarov,Scopul vietii crestine, Editura Pelerinul, Iasi, 1997, p. 25.
12. Despreviata in Hristos, studiu introductiv si traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti, 1989, pp. 134-135.
13. Ibidem.
14. Georgios Mantzaridis,Moralacrestina, traducere de diacon Cornel Coman, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2006, p. 128.
15. Luca 2, 14.