Sa coboram din Taborul abstractiei sublime, la poalele muntelui, in lumea spasmelor mortii lunatice, lumea reala, singura, pentru ca e universala. Sa luam in consideratie segmentul cel mai pregnant al civilizatiei umane din toate timpurile, fortele armate, cu corolarul lor – industria de razboi, industria mortii, din care nu lipseste nimic, absolut nimic, de la talpa care zdrobeste (incununata de senila tancului) si pana la geniul militar (creier) al unui Cezar, Gengis-han, Napoleon, Hitler, Putin etc. Cred ca nu-i nevoie sa mai specific ceea ce toti stiu dintotdeauna. Daca s-ar fi alocat vietii, material si spiritual, cat s-a investit in moarte, n-ar mai fi existat nici un mort pe lume. Dar cine nu stie ca moartea a fost singurul stimulent al vietii, mai intai in mic, intre familii rivale, intre comunitati sau grupuri familiale, intre triburi, intre neamuri, intre state si, in final, intre imperii, mai intai pentru stapanire universala unica, apoi pentru impartirea lumii, stapanirea ei sub asa-zisa impartire pe sfere de influenta, cu visul ultim – „Stapanul Lumii” (In. 12, 31; Ap. 17, 17).
Ce daca soarta comuna, care ar trebui sa ne indemne la o decenta retinere, este aceea ca „unii isi pierd dintii, altii parul, murim toti detaliu cu detaliu” (Voltaire), visul de marire premerge mortii, iar ea din el traieste. Si daca ne gandim ca cel mai bine platit (pentru a crea mereu mai bine, mai sus) este segmentul populatiei active din industria militara, putem spune, fara sa ne temem de paradoxism orgiastic, ca moartea traieste cel mai bine. Si de aceea, tot ea, cel mai mult, nu vrea sa moara; prea o duce bine, este rasfatata sortii, ar vrea sa fie nemuritoare.
Vedeti acum cat de logic suna gandul Celui ce „numai este” (Parmenide), notat in Gradina: „Acum (ca e muritor, Adam) nu cumva sa-si intinda mana si sa ia roade din pomul vietii, sa manance si sa traiasca in veci!” (Fc. 3, 22). Si paradoxul creste, da pe-afara si in cer. Pentru a pazi viata de moarte, este pus de straja ingerul mortii, „cu sabie de flacara valvaitoare, sa bareze drumul catre pomul vietii” (Fc. 3, 24). Iar visul dumnezeiesc al mortii, este viata, vesnica. Si zici ca Biblia foloseste un limbaj simplist, naiv, ca o povestioara pentru pruncii care inca mai dorm in leagan… Pai, sa comparam putin lucrurile.
Manastirea Iviron (Sfantul Munte Athos)
Unul din vestitele paradoxe, cel al lui Epimenide din Creta, numit paradoxul mincinosului, spune ca „toti cretanii sunt mincinosi”. Epimenide era cretan, deci mintea, ceea ce rezulta ca minciuna cretanilor era o minciuna. Daca spunea adevarul, inseamna ca el nu era cretan, ceea ce era o minciuna. Totul aici, ca si in paradoxele lui Zenon din Eleea, se grefeaza pe sofisme ieftine, cu premise false si cu concluzii distractive. Paradoxul grav, nascut dintr-o realitate sfasiata, intr-o tragica contradictie cu ea insasi, va fi reluat de S. Kierkegaard in „Miettes philosophiques” (1844), pentru a arata patima devoratoare din om, de la Adam si pana la ultima constiinta care va trage cortina dupa actul final al Lumii-teatru, „pasiunea gandirii”, gandirea la adevarul ultim, adevarul etern, fie si cu pretul vietii[1]. Rezultatul, suprem paradoxal, este acela ca „cel ce a murit nu mai moare, caci moartea nu-l mai stapaneste” (Rm. 6, 8), prin moarte s-a eliberat de moarte, „despre morti numai de bine”, spune latinul intelept, iar Micul Print, pentru a ajunge pe planeta lui, la floarea lui iubita, „de care este responsabil”, il roaga pe sarpe sa-l elibereze, prin moarte, „intepandu-i calcaiul”. Ceea ce ne arata cat de bine intelesese Antoine de Saint-Exupéry, parabola biblica a Gradinii dintai.
Viziunea fiintei este alta la Dumnezeu, care, desi „Lumea se divide in fapte” zice Wittgenstein, sub specie aeternitatis este contemplata de El ca totalitate minunata: „Eram in devenire, Tu m-ai vazut intreg” canta N. Jinga, pe struna psalmicului David, la numarul 138,16. De aceea, Dumnezeu, nu s-a temut sa-l lase liber sa se piarda, ca sa-si aduca aminte cine era. Am recurs la exemplul cel mai elocvent in ceea ce priveste naturalizarea mortii in chiar paradigma existentiala a umanitatii, industria mortii care, pregateste moartea ca pe cea mai copioasa reteta de a trai, si inca foarte bine. Sa ne gandim acum la industria vietii – medicina, cea care produce medicamentatia alopata, medicamentatie care salveaza indoielnic, dar ucide sigur. Antibioticele, marea descoperire intamplatoare a lui Fleming, nici macar nu sunt mascate sub un eufemism; antibiotic inseamna anti-viata. Cei ce au facut un tratament indelungat cu asa ceva, stiu dureros de bine ce vreau sa spun.
Cred ca zicerea profetului: „Parintii au mancat agurida si li s-au strepezit dintii la copii” (Ier. 31, 29; Iez. 18, 2), trebuie citita de la coada; fara agurida pacatului si a mortii, copiii din „lumea spre moarte” (Heidegger) n-ar avea ce sa faca cu dintii. Se intelege ca, fiind cu totii fiii lui Adam, tot pe Dumnezeu Il acuzam ca a lasat deodata, si agurida si copiii. Ca sa nu mai vorbim de dinti (adica obiectul durerii, altfel, agurida si copilul, daca n-ar fi ei, n-ar avea nici o problema); odata cu ei se introduce, in premiera absoluta, durerea in om, prin extensiune, in lume. Orice mama, stie ce spun. Tot ei mai tarziu, uneori prea devreme, dispar in dureri atroce. Cu toate acestea, fara dinti, omul ar fi fost un monstru ridicol. E drept ca n-ar fi cunoscut durerea, insa singura care nu doare este prostia. In ei, omul prinde soarele in zambet, cu ei strivim boaba de roua a frumusetii exuberante, mai ales in splendoarea chipului feminin dar tot prin ei, scrasnind, strivim obida si durerea. Ei sunt marele tampon intre neant si suferinta. Civilizatia, esential, incepe si sfarseste cu dintii. Putea Dumnezeu sa nu-i faca? Psalmistul e de partea Lui mereu: „In ceruri, Doamne-i Mila Ta,/Iar adevaru-Ti pana-n nouri/ca muntii-nalti, dreptatea Ta,/iar judecatile, un hau./Tu ai sa-l izbavesti de rau/pe om…” (pre versuri de Serban Foarta, ps. 35).
(Extras din: Pr. Prof. Ion Buga, Gradinile vederii, o antologie a iubirii, Editura Sf. Gheorghe Vechi, Bucuresti, 2015, pp. 195-198)
[1] „Daca Dumnezeu nu exista, atunci este cu siguranta imposibil sa i se demonstreze existenta; dar daca exista, este o adevarata nerozie sa vrei s-o demonstrezi; aceasta pentru ca exact in momentul in care incep demonstratia, eu am perceput deja acest lucru nu ca pe ceva îndoielnic, ci ca pe ceva deja lămurit, pentru că, altfel, nu aş fi început să-l demonstrez deoarece se înţelege cu uşurinţă că toate acestea ar fi imposibile dacă Dumnezeu n-ar fi existat” (Fragmente filosofice, p. 221).
