Uneori, in copilarie, mergeam cu tatal meu la Suceava; drumul de la Falticeni, pe o sosea foarte prafuita pe atunci, trecea (trece si acum) prin satul Bunesti, de care il legau amintiri multe si deloc marunte. De fiecare data imi spunea: „Priveste casele; vezi cum sunt cele de peste parau ? Mai mandre, mai frumoase”. Dupa multi ani, am cunoscut un descendent al lui Ioan Tautu († 1511), logofatul lui Stefan cel Mare, personaj intrat in legenda, ctitorul bisericii de la Balinesti; ramura lui ramasese in Bucovina si soarta il manase, din copilarie, spre Germania, dar isi simtea stramosii aici si venea mereu sa-i caute. „Ich bin stolz Bukowiner zu sein”, mi-a spus dr. Claudius von Teutul (1930-2004).
Despre aceasta mandrie bucovineana imi vorbise candva si Serban Flondor (1900-1971), fiul celui care fusese principalul artizan al unirii Bucovinei cu Romania in 1918, Iancu Flondor. Dar nici la scoala, nici altunde, nu ni s-a vorbit despre temeiurile ei, pe care nu le desluseam nici prin revistele sau cartile la indemana pe atunci. Intelegerea a venit pe masura ce am ajuns sa cunosc oamenii si locurile – mai cu seama oamenii din vechime, cu care m-am obisnuit mai usor si mai repede, pentru ca dintotdeauna mi-au „vorbit” mai clar si mai cald.
S-a scris asa de mult despre acest tinut, si totusi e asa de putin (sau de prost) cunoscut. Se vorbeste asa de mult despre el, si totusi il uitam mereu. De ce oare spusese Iorga, odata, ca Bucovina e partea cea mai buna, cea mai nobila, a Moldovei ?!
Istoricul va sti sa spuna lucruri despre care trecatorul de pe strada nu a auzit, poate, niciodata si s-ar putea intampla sa se revolte aflandu-le, imbibat – cum se afla azi – de frazeologia patriotarda a unui nationalism gaunos si rau inteles. Dar istoria este ceea ce ramane dupa ce toate celelalte se sterg.
Ceea ce intelegem azi – mai bine zis, de aproape un sfert de mileniu – prin Bucovina este, de fapt, capul unui trup care a fost al Tarii Moldovei. Paduri de fagi au existat multe pe intinsul acestei tari si vechile documente le dau acelasi nume: bucovina, bucovine. Intr-un singur loc, numele comun a ajuns a fi scris cu majuscula, atunci cand, smuls de sub controlul Imperiului Otoman, tinutul acesta a trecut in stapanirea Imperiului Habsburgic. Imprejurarile sunt cunoscute si tragismul lor nu incape in cuvinte. Simtaminte contradictorii trebuie sa fi bantuit sufletele celor in stare sa reflecteze asupra sensului adanc al evenimentelor de la 1775 si mai ales al acelora din anii care au urmat. Hotarul cel nou s-a asezat pe paraul care trece prin mijlocul satului Bunesti; paraul Bunei a ajuns a fi paraul granitei. Stalpii de piatra, cu pajura imparateasca, au dainuit acolo pana nu demult.
Sub vechii domni ai Moldovei, partea aceasta a tarii – unde marginea de miazanoapte a fost indelung controversata (si in istorie, si in istoriografie!) – era acoperita de tinutul Cernautilor si de acela al Sucevei. Primele trei capitale sau resedinte ale domnilor – Baia, Siret si Suceava – erau in acest din urma tinut, plin de urmele istoriei de inceput a tarii si de amintirile vremurilor de glorie. Tinutul Sucevei aduna, intre hotarele sale, atat necropola princiara de la Radauti, cat si manastirile cele mari, ca Putna, Probota si Sucevita, adapostind odihna vesnica a atator altor principi ai tarii. Hotarul de la 1775, intarit de un „cordon” sanitar (de unde vine numele de familie Corduneanu!), a taiat tinutul Sucevei, luand Moldovei toate aceste relicve scumpe. Insa acest tinut nord-estic, rezemat pe munti, „incoltit” de regate crestine, era si purtatorul unui alt mesaj: de aici s-a intins, in veacurile XIV-XV, puterea domnilor Moldovei pana a atins Nistrul si tarmul marii; era leaganul insusi al acestei puteri. Reactia celui care a ajuns atunci pe tronul Moldovei, principele Constantin Moruzi (1777-1782), sta marturie pentru chipul in care a fost resimtita pierderea: neacceptand disparitia tinutului Sucevei de pe harta tarii, el a reorganizat teritoriul in asa fel, incat a facut posibila existenta in continuare a unei unitati administrative cu acest nume; ca resedinta pentru noul tinut al Sucevei s-a organizat, in 1779, micul targ Folticeni. Un document al vremii spune ca acesta a fost intemeiat ca sa tina locul targului Sucevei („drept Suceava” atentie la traducerea acestei formule !).
Este, deci, o greseala – si istorica, si geografica – a trece in Bucovina tot ceea ce constituie azi judetul Suceava: niciodata locuitorii orasului Falticeni ori satenii de la Baia nu s-au simtit si nu si-au spus bucovineni!
Din vechime, populatia acestei zone a fost amestecata. Toata Moldova medievala, de altminteri, infatisa acest amalgam de etnii si confesiuni. Un carturar sas din Ardeal, Georg Reicherstorffer, care a venit in Moldova in anii primei domnii a lui Petru Rares (1527-1538), a lasat marturie intr-o carte tiparita la 1541: „In aceasta tara locuiesc impreuna, sub carmuirea voievodului, diferite secte si religii si neamuri, ca de pilda ruteni, poloni, sarbi, armeni, bulgari si tatari si, in sfarsit, multi sasi din Transilvania, fara ca din cauza deosebirilor de rituri si dogme sa se certe intre ei. Si orice secta sau neam isi urmeaza ritul si legea dupa bunul sau plac. In acelasi chip, si calugarii ce marturisesc acolo credinta crestina urmeaza ceremoniile lor religioase si slujbele lor dupa datina si regula manastirii sau ordinului lor”. In cele doua tinuturi de la marginea nordica a tarii, aceasta diversitate – benefica pentru relatiile comerciale ale principatului, orientate si spre orasele din Transilvania, dar si spre cele din Polonia, precum Liovul – era oglindita atat in populatia oraselor, cat si in cea a satelor. Numerosi sasi locuiau in Baia, Siret si Suceava; colonia armeana din Suceava era cea mai puternica si mai bogata din toata Moldova. Imprejurarile evolutiei istorice au facut ca vechii locuitori catolici, sasi si unguri – veniti inca de la intemeierea statului sau chemati ulterior de domnii tarii – sa se asimileze, treptat, pana au disparut in masa autohtonilor. Armenii si-au pastrat identitatea. De aceea, dintre vechile asezaminte religioase – biserici si manastiri – care au adapostit viata spirituala a acestor moldoveni de alte etnii n-au mai ramas in picioare, pana azi, decat cele ale armenilor, intre care cele de la Suceava (Zamca si Hagigadar) sunt vestite. Putem sa regretam ca nu mai exista, de pilda, biserica dominicanilor de la Siret, unde si-a avut locul de odihna vesnica Doamna Margareta-Musata, mama domnilor Petru I (1375-1391) si Roman I (1391-1394), al carei nume s-a invesnicit in acela al vechii dinastii a Moldovei: Musatinii.
Ca sa intelegem mai bine cuvintele lui Reicherstorffer, trebuie sa nu uitam ca, atunci cand a avut nevoie, Stefan cel Mare insusi a incredintat importante misiuni diplomatice peste hotarele tarii unor supusi ai sai sasi si armeni. Sa nu uitam, de asemenea, ca la vremea aceea toate cele trei confesiuni crestine serbau Invierea Domnului la aceeasi data, iar Adormirea Maicii Domnului era – cum este si astazi – praznuita de toti cu aceeasi devotiune.
Vremea cat Bucovina a ramas in cuprinsul Imperiului Habsburgic (1775-1918) a adus, fireste, importante schimbari nu numai in planul vietii economice, culturale si administrative; reformele gandite in spiritul absolutismului luminat si puse in practica in toata imparatia n-au avut cum sa ocoleasca acest „district”. Ele vizau intarirea rolului Statului, asigurarea aplicarii riguroase a legilor, invigorarea vietii economice, reducerea privilegiilor si participarea tuturor cetatenilor la plata darilor, punerea in valoare a tuturor fortelor productive (deziderat al doctrinei fiziocratice) si promovarea libera dupa merite, capacitati si loialitate. Fara nici o indoiala, a fost dura trecerea de la pseudo-administratia pe care o putea asigura domnia Moldovei, intr-un cadru dominat de cu totul alte conceptii si randuieli (mai degraba neoranduieli!), la administratia imperiala, riguroasa („nemteasca”) si nivelatoare. Efectele unora dintre reforme au fost resimtite dureros de multe ori; efectele altora s-au vadit, pe termen lung, folositoare si chiar intaritoare. Cercetarea nepartinitoare si relaxata a acestor realitati ramane, inca, o sarcina a viitorului.
O urmare inevitabila a incadrarii Bucovinei intr-o noua ordine a fost schimbarea, treptata, a profilului etnic si confesional al populatiei: Bucovina austriaca a capatat o alta infatisare decat aceea a epocii medievale si post-medievale. S-a conturat, incet, o noua societate cosmopolita, a carei patura superioara se racorda usor curentelor culturale si artistice din capitala imperiului: Cernautii trebuiau sa fie o mica Viena. Mandria bucovineana – resimtita si de oraseni, si de tarani, si mai ales de intelectuali (nu de putine ori chiar cu un sentiment de superioritate !) si inca vie in sufletele unor fii ai fiilor Bucovinei – isi are aici temeiurile adanci.
Au fost imprejurari care au zguduit increderea si au facut sa paleasca si mandria, si sentimentul superioritatii. Primul Razboi Mondial a ravasit si a traumatizat tinutul si pe locuitorii sai, scriind pagini tragice in istoria neamului romanesc in intregimea lui. Dar aceasta este Bucovina care a revenit Patriei-Mame in noiembrie 1918. Astazi, „Bucovina” veacurilor medievale este uitata, Bucovina veacului al XVIII-lea este necunoscuta, cea a veacului al XIX-lea ramane neinteleasa, iar cea de la 1918 este pierduta. A o cunoaste si a o intelege inseamna a o reaminti. Uitarea este mai mult decat o greseala; este o crima.
(Stefan S. Gorovei, „Necunoscuta, pierduta, uitata: Bucovina”, in: Bucovina de altadata. Chipuri si locuri, Editura Bibliotecii Nationale a Romaniei, Bucuresti, 2014, pp. VI-VII)
