Daca la sfarsit s-ar pune umanitatii intrebarea: In cazul in care totul s-ar lua de la capat cum ati dori sa fie lumea, cum a fost, sau altfel, care credeti ca ar fi raspunsul? Ba, mai mult si Dumnezeu ar raspunde si ar proceda la fel. Ceea ce se si face, fiindca de la primul om pana azi, cu fiecare om se repeta intocmai intreaga si aceeasi drama a omului „de carne si oase”. Ceea ce este mereu altceva, ceea ce evolueaza necontenit si evident, avand ca motor raul, este paradigma existentiala umana, sa-i zicem civilizatia sau conditia de viata a umanitatii. Avem, intr-adevar, de-a face cu o evolutie, dar nu una biologica, ci una ecologica.
Dau un singur si atotgraitor exemplu: de la aparitia lui, trenul, in Anglia si apoi in Franta, avea vagoane ale caror usi se inchideau de-afara, de catre franari, la plecarea din gara, fiind deschise la sosire, tot pe-afara. A trebuit sa aiba loc un accident ingrozitor in 1842, cand deraind trenul care mergea de la Paris la Versailles, un numar impresionant (pentru vremea aceea) – 55 –, au ars de vii in cele cinci vagoane de clasa I, intre care si amiralul Dumont d’ Urville, celebru personaj al vremii, sub privirile neputincioase ale celor veniti sa ajute, dar nu se puteau apropia sa deschida vagoanele din cauza flacarilor; de atunci, guvernul a dat ordin ca usile vagoanelor sa se poata deschide din interior.
Sa ne amintim si de sutele de credinciosi care, prin 1950, au ars in biserica din Costesti, in noaptea Invierii, din pricina ca usa se deschidea spre interior, blocandu-se iremediabil in panica nebuna a celor care voiau sa fuga de moarte, ajungand exact in bratele ei.
Cunoastem care sunt prevederile obligatorii de atunci si pana azi si tot mereu se perfectioneaza sistemul de siguranta si de salvare. Salvarea unei lumi care – cel mai sigur – va muri, fara exceptie.
Lumea incepe chiar cu aceasta incercare a lui Dumnezeu de a o salva de la moarte si nu a reusit, fiindca omul din inceput s-a aratat rebelul autodeterminat in a opta „pentru contra” (Creanga). Avem pe viu ecuatia Libertate-Moarte, dar Libertatea, fiind conditia primordiala a Fiintei, fara de care nici Dumnezeu n-ar fi „Cel ce este liber sa fie”, nu doar „necesar” (Voltaire), nu intra in ecuatie cu nimic altceva, si de aceea, moartea, cand se afla in aceasta ecuatie, devine ea insasi expresie suprema a Libertatii, si nu negatie a ei. Momentul absolut al acestei „metousii” (transfiintare, gr.), este realizat in Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul coborat in lumea mortii, Care defineste fenomenul ca atare, in Gradina: „Iisus a zis (lui Petru): „Intoarce sabia ta la locul ei, caci toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Sau ti se pare ca n-as putea sa rog pe Tatal Meu sa-mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri?[1] Dar cum se vor implini Scripturile, ca asa trebuie sa fie?”(Mt. 26, 54). Deci, moartea e o necesitate – „trebuie sa fie” –, nu Libertatea.
Iata ca Dumnezeu insusi implineste liber – moartea –, pentru care, tot liber, a optat Omul. In atata Libertate, ce sanse ar mai avea moartea? Ea este „inghitita de biruinta”, de libertatea dumnezeiasca de a muri, de „a-Si pune viata pentru prietenii Sai”. Si pentru Adam si pentru Iisus, cauza mortii este iubirea. Diferenta abisala intre o moarte si cealalta, mai bine zis intre moarte si nemoarte, sta in motivatia ascunsa in infinitul interior al celor doua morti: la Adam, iubirea sinelui impotriva Celuilalt (Dumnezeu sau Om), la Iisus, „Omul pentru altii”(Bonhoeffer), iubirea celuilalt cu tine insuti, „iubirea pana la moarte, si inca moarte de cruce”. In Iisus, ecuatia libertate-moarte sufera o mutatie vie, fiintiala: moarte-iubire, ca in Cantarea Nuntii: „Iubirea ca moartea e de tare…” Iata o exprimare stranie si fascinanta deodata, a acestei sintagme suprem dramatice a umanitatii in Dumnezeu:
„Bolnavul deschise pentru ultima oara ochii si privi indelung fata prietenului sau. In aceasta privire isi lua ramas bun de la el. Si cu o miscare de parca ar fi incercat sa clatine din cap, ii spuse abia soptit:
―Dar, Narziß, oare cum ai sa mori tu, caci tu nu ai mama? Fara mama nu se poate iubi. Fara mama nu se poate muri” (Herman Hesse, Narziß und Goldmund, Verlag, Frankfurt a. Main, 1957).
Ecoul vine de departe, vine din „fundul lumii”(Arghezi):„Nu e bine sa fie omul singur (adica zeu, fiinta superioara); sa-i facem ajutor pe masura lui. Si i-a facut femeia”, adica iubirea, care, singura, este mai tare ca moartea, fiindca ea singura naste viata in conditiile mortii:„Bobul de grau, cazand in pamant…daca moare, aduce multa viata” (In. 12, 24). Iar Platon este si mai lapidar: „Daca am fi Zei, n-am putea iubi”, si, zice H. Hesse, „n-am putea muri” daca n-am avea mama-iubire.
Marin Sorescu in „Elegie” pentru mama, ascunsa in pamantul „c-o floare de cruce”, incrusteaza pe inima lumii un epitaf de lumina fiintiala, legand intr-un binom divino-uman, suferinta si iubirea:
„Mama, intaia zapada/ Incepe deasupra-ti sa cada,/ Sfintind cu prohod de nameti/ Prea multele tale peceti”.
Sa-l amintim aici si pe autorul „Jurnalului metafizic”, Gabriel Marcel, „filosof al vestirii”, cum insusi se considera a fi, cu o sentinta de frontispiciu delfic: „Te iubesc, asta inseamna ca nu vei muri”. Tot el spune: „Existenta nu e o problema, ci un mister”, un sacrament, adica. „A fi” inseamna a fi sfant, fiindca „Cel ce este” e si „Cel Sfant”, Care se odihneste de Sine in Fiul fiintei Lui (Lc. 3, 22) si „in sfintii Sai”, fiii iubirii Lui (1 In. 3, 10).
Cum ca moartea este ceva strain fiintei, inacceptabila si respinsa instinctiv, maturata de pe scena lumii de inexorabilul tsunami al vietii-ocean, ca adica pana si moartea o traim – ce oximoron! –, cu o ultima indarjire a instinctului suveran, instinctul divin al vietii, tot la Herman Hesse citim:
„Goldmund gandea: poate chiar in clipa urmatoare vor veni sa-l ia, spre a-l duce la moarte. Apoi isi aduse aminte ca i se promisese un preot, desi nu credea ca rugaciunile acestuia ii pot fi de mare folos. Nu stia daca o dezlegare si iertare de pacate, oricat de completa, l-ar mai putea duce in ceruri. Nu stia daca exista un cer si un Dumnezeu-tata, o judecata, o vesnicie. In privinta acestor lucruri isi pierduse de multa vreme orice ceritudine. Dar, fie ca exista o vesnicie, fie ca nu, el nu o dorea, nu ravnea la nimc, decat la aceasta viata, nesigura si trecatoare, la aceasta respiratie, nu voia nimic decat sa traiasca. De cand isi eliberase mainile, nu mai credea ca va muri” (Herman Hesse, Narziß und Goldmund, Verlag, Frankfurt am Main, 1957, p. 129). Se vede clar ca viata nu inseamna altceva decat picaturi de vesnicie, scurse in narile frematande ale omului „de carne si oase” (Lc. 24, 39), de „Doctorul cel Mare al sufletelor si al trupurilor noastre”, care Doctor este, de fapt, Viata insasi, respiratia vie (Fc. 2, 7; In. 1, 4), si, prin aceasta respiratie El se cunoaste pe Sine „in cei nascuti din Dumnezeu” (1 In. 3, 9) ca viata si ca iubire. Spune Maxim Marturisitorul: „Dumnezeu nu cunoaste lucrurile dupa propria lor natura, ci le recunoaste ca realitati ale voirilor Sale proprii, pentru ca le-a facut din voia Sa libera, din iubire, in care si cunoaste El, in care si creeaza” (Raspunsuri catre Thalasie, 60).
Daca citim bine pe Marturisitor, ca si intreaga contemplatie teologica asupra acestei infinite „ghicituri”(1 Cor. 13, 12) a creatiei omului, a iubirii si a „pacatului de a fi” al lui, intelegem ca crearea omului nu se face in spatiu, ci intr-un timp pur, interior lui Dumnezeu, un metatimp dintr-o logica a inimii iubitoare a Tatalui, un topos mai concret si mai consistent inca si decat vesnicia, dar la limita cea mai apropiata de aceasta.[2]
(Extras din: Pr. Prof. Ion Buga, Gradinile vederii, o antologie a iubirii, Editura Sf. Gheorghe Vechi, Bucuresti, 2015, pp. 199-203)
[1] De ce ,,douasprezece legiuni”, cand un sigur inger, ar fi prea mult, pentru clatinarea intregului sistem solar? Iisus, de la un capat la altul traieste si rosteste totul in interiorul limbajului si noosferei biblice, fiind ,,desavarsirea Scripturilor” pe viu. Cifra respectiva care acum exprima un imaginar metafizic, isi are originea intr-o realitate istorica: ,,Din toate semintiile fiilor lui Israel sa trimiteti la razboi, cate o mie din fiecare semintie, adica douasprezece mii de oameni, inarmati pentru razboi”(Num. 31, 4). Totodata, Iisus, facand aluzie la un numar aparent nejustificat de mare, subliniaza cu multa stiinta, forta raului cu care aveau ‘sa lupte’ ucenicii Sai prin veacuri.
[2] Heidegger numeste aceasta inima a existentului ca ,,situare in preajma fiintei inainte de orice comportament” si inainte de orice mod ontic de fiintare, precum tristetea, nepasarea, deci fiinta pre-pasionala.
