De la inceputurile ei, invatatura cea noua adusa in lume de Mantuitorul Iisus Hristos a intampinat o seama de impotriviri si prigoane din partea iudeilor si a paginilor. Unele din ele sunt descrise de Sfantul Luca in cartea “Faptele Apostolilor”. Cei care primisera noua invatatura au avut insa de infruntat prigoane sau persecutii mult mai sangeroase si de lunga durata din partea imparatilor romani, care considerau crestinismul ca un pericol pentru insasi existenta statului roman pagan de atunci. Trebuie sa stim ca in statul roman religia era strans legata de viata politica si sociala. Fiecare cetatean avea obligatia de a cinsti pe zei si a le aduce jertfe, lucruri pe care crestinii refuzau sa le faca. Prigoanele sangeroase s-au dezlantuit sub imparatul Nero (54-68) si au durat pana la inceputul secolului al IV-lea, timp in care crestinismul a fost socotit ca “religie nepermisa” (religio illicita).
Intre cei mai de seama imparati persecutori s-a numarat si Diocletian (284-305), care si-a asociat la tron pe Galeriu, care i-a si urmat apoi pentru un timp la conducerea imperiului.
In anii 303-304 Diocletian a dat patru edicte impotriva crestinilor, prin care se prevedea daramarea lacasurilor de cult, interzicerea adunarilor crestine, uciderea preotilor si chiar a credinciosilor, daca nu voiau sa jertfeasca zeilor pagani. Cativa ani mai tarziu a izbucnit o noua persecutie sub imparatul Liciniu (307-324). Singura vina care se putea aduce crestinilor era aceea de-a se marturisi “ucenici” ai lui Hristos si de a refuza jerfirea la idoli. Se cunosc si pedepsele care se aplicau: bataia cu vergi sau cu pietre, sfasierea trupului cu ghiare de fier sau cu cioburi ascutite, arderea cu fier inrosit, turnarea de plumb topit pe spate, spanzurarea cu capul in jos, sfaramarea picioarelor, sugrumarea, inecarea, taierea capului cu sabia.
In cursul persecutiei lui Diocletian si a lui Galeriu si-au jertfit viata pentru Hristos numerosi stramosi ai nostri daco-romani din provinciile romane din dreapta Dunarii. Trebuie sa stim ca daco-romanii traiau atat in dreapta cat si in stanga Dunarii, deci pe un teritoriu foarte intins, pe care s-au si format poporul roman si limba romana. De aceea, vom pomeni mai multe nume de martiri daco-romani, chiar daca ei n-au patimit pe teritoriul actual al tarii noastre, ci la sud de Dunare, in Iugoslavia si Bulgaria de azi. Numele unor martiri le cunoastem din “actele martirice”, care erau scurte lucrari ce povesteau patimirea lor, sau din asa numitele Martirologii, adica un fel de calendare, in care erau trecute zilele de sarbatoare inchinate martirilor si sfintilor.
Printre martirii daco-romani se numarau crestini apartinand tuturor categoriilor sociale: slujitori ai altarului – episcopi, preoti, diaconi, citeti; functionari de stat, negustori, tarani, barbati si femei. Ei au patimit mai ales in cetatile (orasele) de pe malul drept al Dunarii, in provinciile Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior, in care locuiau daco-romani, stramosii nostri.
In orasul Sirmium (azi Mitrovita, langa Belgrad, in Iugosavia), au fost condamnati la moarte, din ordinul lui Probus, guvernatorul provinciei Pannonia Inferior, preotul Montanus si sotia sa Maxima, inecati in raul Sava, la 26 martie 304, apoi episcopul Irineu, decapitat, si diaconul sau Dimitrie, strapuns cu sulita, la 6 si 9 aprilie 304. In aceeasi zi cu Dimitrie, au mai patimit, tot in Sirmium, mai multe tinere, iar in 20 iulie un credincios cu numele Secundus. Tot aici si-a dat viata pentru Hristos, intr-o zi de 25 decembrie, poate in acelasi an 304, tanara Anastasia, in cinstea careia sora, cu acelasi nume, a imparatului Constantin cel Mare, a zidit o biserica in Roma; in anul 458, moastele i-au fost asezate in biserica cu hramul Sfanta Anastasia din Constantinopol.
In apropiere de Sirmium lucrau mai multi cioplitori si sculptori in marmura, condusi de cinci neintrecuti mesteri crestini, cu numele Claudius, Castorius, Nicostratus, Sempronianus si Simplicius. Primii patru fusesera botezati de episcopul Chiril al Antiohiei, surghiunit in aceste tinuturi. Impreuna cu alti 600 de muncitori – dintre care cei mai multi erau pagani – ei executau felurite statui si alte lucrari in marmura pentru un stralucit palat al imparatului Diocletian din cetatea Salonae (azi Split, in Croatia, pe tarmurile Marii Adriatice). Cioplitorii si sculptorii pagani au instiintat pe imparat ca acei cinci mesteri crestini au refuzat sa lucreze statuia lui Asclepios, zeul medicinei, instigand impotriva lor multime mare de pagani. Temandu-se de o rascoala, imparatul a poruncit ca toti cinci sa fie inchisi de vii in sicrie de plumb si aruncati in raul Sava. Si astfel, si-au daruit viata lui Hristos cu sufletul curat, primind cununile muceniciei. Un crestin cu numele Nicodim a scos in ascuns sicriele din apa si le-a ingropat dupa cuviinta ca pe niste odoare de mare pret. Episcopul Chiril al Antiohiei, care botezase pe patru din ei si era acum in temnita din Sirmium, a murit de suparare, auzind de sfarsitul fiilor sai duhovnicesti. Cinstita lor pomenire se facea in ziua de 9 noiembrie.
In localitatea Cibalae (Cibales), in apropiere de Sirmium, au primit moartea pentru Hristos mai multi slujitori ai altarului, intre care preotul Romulus, diaconul Silvanus (Silvan), diaconul Donatus (Donat) si fratele sau Venust. Tuturor li s-a taiat capul cu sabia in ziua de 21 august, anul 304, asadar in timpul lui Diocletian, pentru ca au marturisit ca sunt crestini si au refuzat sa aduca jertfe zeilor pagani.
Cativa ani mai tarziu, sub imparatul Liciniu, intr-o zi de 13 ianuarie, au fost martirizati in Singidunum (Belgradul de azi, pe atunci in provincia Moesia Superior), diaconul Ermil si temnicerul Stratonic. Fiind dus in fata imparatului, Ermil a recunoscut ca este crestin si diacon. Raspunzand cu necuviinta la propunerile care i s-au facut de a se lepada de credinta crestina, imparatul a poruncit sa fie batut peste fata cu un bici de metal, apoi tinut trei zile in inchisoare, scos si batut din nou cu multa cruzime, apoi aruncat iarasi in temnita. Aici a fost ingrijit cu dragoste de temnicerul Stratonic care era crestin, dar nestiut de nimeni. Dar el a fost parat de un soldat imparatului si supus el insusi la chinuri, dupa care au fost intemnitati amandoi. Toate incercarile imparatului de a-i abate de la credinta lor au ramas zadarnice. Atunci imparatul a poruncit sa fie spanzurati de un copac, iar trupurile lor ciopartite cu cutitele si apoi aruncate in Dunare. Si astfel s-au mutat amandoi la viata cea netrecatoare, primind cununile muceniciei, ca niste adevarati marturisitori ai lui Hristos. Dupa trei zile trupurile lor au fost gasite, scoase la mal si ingropate dupa cuviinta. De atunci ei sunt trecuti intre sfinti, pomenirea lor facandu-se in fiecare an la 13 aprilie, zi in care “s-au nascut din nou” pentru Hristos.
In provincia Dacia Ripensis a patimit ca martir bunul crestin Hermes din cetatea Bononia (azi Vidin, in Bulgaria), prin taierea capului cu sabia. In cetatea Novae (azi orasul Svistov), pe atunci in provincia Moesia Inferior, si-a dat viata pentru Hristos sclavul Lupus (Lup), strapuns de ascutisul sabiei la 23 august 304, deci in vremea imparatului Diocletian. De atunci a fost cinstit dupa cuviinta in Novae, iar mai tarziu in toata Biserica rasariteana.
Numarul martirilor din provinciile dunarene este, insa, mult mai mare, dar numele lor ne-au ramas necunoscute. Prin viata si mai ales prin patimirea lor, acesti martiri de la inceputul secolului al IV-lea, cei mai multi cu nume romane, ceea ce arata ca erau daco-romani, pun in lumina nu numai vechimea crestinismului romanesc, dar mai cu seama stralucirea sufletului lor, impodobit cu cea mai aleasa dragoste fata de Hristos Mantuitorul.
Sa cinstim pe acesti vrednici mucenici din neamul nostru zicand:
“Umplandu-va de ape facatoare de viata, v-ati lepadat in valurile raului si intru acelea luandu-va sfarsitul, ati inecat pe mai marele rautatii, iar acum ne izvorati noua izvoare de tamaduiri, prea laudatilor”.
(Din slujba Utreniei la Sfintii Ermil si Stratonic, peasna 6, irmos).
(Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Sfinti daco-romani si romani, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pp. 25-28).
