EXPERIERE / EXPERIENTA (lat. experientia, fr. expérience, „experienta”), totalitatea cunostintelor pe care oamenii le dobandesc in mod nemijlocit despre realitatea inconjuratoare in procesul practicii social-istorice, al interactiunii materiale dintre om si lumea exterioara.
In acceptiunea filozofica, notiunea desemneaza faptul primitiv originar, contactul cu realitatea, conditia oricarei cunostinte, actiuni. Acest contact trebuie sa fie deosebit de stiinta care rezulta de pe urma lui, de experienta capatata prin simpla practica a vietii precum si de experimentarea indusa de catre o interogare sau ipoteza. Unii (W. Jankélévitch, M. Dufrenne) propun o distinctie intre empiric si meta-empiric; primul ar desemna cursul cotidian al vietii, al doilea, un moment de har, de inspiratie, care il tulbura pe primul.
Vazut drept contact, experienta este constiinta unei relatii cu lumea, cu aproapele, cu Dumnezeu. Mai mult decat un simplu a cunoaste, experienta inseamna a presimti, a simti, a resimti. Dar atata vreme cat lumea nu are constiinta ei insasi, experienta celuilalt implica reciprocitatea constiintelor incarnate. Vazuta drept cunostinta capatata, experienta nascuta din perceptii multiple este memorie, subliniaza Aristotel (Metafizica, I, 1,980). Experienta concentreaza „trairile constiintei”, depaseste durata, anticipeaza evenimentul, il recunoaste in clipa, revine asupra lui prin memorie si gand. Nu exista experienta adevarata decat prin posibilitatea unei intoarceri reflexive.
Cea mai profunda conditie a oricarei experiente este prezenta sinelui in sine, cea care constituie constiinta. Dar aceasta nu este data de la inceput ca fiind perfecta: ea nu inceteaza sa creasca prin experienta externa. Alteritatea promoveaza constiinta de sine. In ciuda diverselor forme ale empiricului, experienta nu este o simpla patimire, o traire in starea sa pura. La polul opus, idealismul tinde sa nu vada in ea decat o spontaneitate, o creatie a spiritului: daca spiritul este doar realul, experienta se reduce la cea a spiritului insusi si la reprezentarile sale, iar alteritatea constituie atunci o problema insolubila. De fapt, experienta este totodata receptare si creatie, primire si spontaneitate in proportii variabile.
Din perspectiva istoriei religiilor, experienta sacrului este criteriu al umanitatii, dat fundamental, „arhaica” si deci universala. Dincolo de orice referire la un transcendent personal, simtul sacrului presimte ca dincolo de pragmatic, de sensibil, se situeaza o ordine diferita a realitatii, care depaseste, invaluie precedentul si ii confera o semnificatie tainica.
Aceasta „esenta” isi multiplica in mod paradoxal „manifestarile” (Van der Leeuw, 1955) sau „hierofaniile” (Eliade, 1965; 1968). Fie ca este vorba de sacrul „natural” legat de notiuni cosmice (muntele, furtuna…) sau de sacrul „existential” perceput in anumite momente cheie ale vietii (nastere, casatorie, moarte), sacrul uneste caracterele in mod aparent opuse, de fapt indisociabile, ale transcendentei si imanentei. Sacrul domina intregul camp al umanului prin faptul ca il patrunde. Aceasta este valabil pentru doi poli ai sacrului: divinul, „sfintenia”, si diabolicul, „blestematul”.
Sacrul prezinta trasaturi iradiante, traverseaza multiple experiente, le coloreaza, se constituie ca una din dimensiunile sale. Astfel experienta estetica este cea a unui surplus de realitate si de valoare care invaluie obiectul sensibil, il sustrage pragmatismului, il incredinteaza contemplatiei fericite a simturilor si a spiritului. Sa distrugi frumosul este echivalent cu profanarea, negarea sacrului in sine. Experienta morala este cea a unui absolut: Binele, care judeca nu doar faptele mele, ci si sentimentele si gandurile mele cele mai intime, se impune cu o forta sacra extrema; ea poate sa ma duca pana la sacrificiul bunurilor mele, a afectiunilor mele, a insasi vietii mele. In ceea ce priveste legatura dintre sacru si experienta ontologica, ea a fost semnalata de catre Eliade. In timp ce profanul este de ordinul precaritatii in fiinta, sacrul este absolut; in scurgerea lucrurilor si a vicisitudinilor istoriei, el ramane imuabil. El este de asemenea principiul de valoare, deci „hermeneutic”, datator de sens. De aceea societatile desacralizate sufera de un non-sens existential si recurg, in van, la un sacru de substitutie.
III. Experienta religioasa. Reflectia asupra acestei experiente este legata de interesul crescand asupra acesteia in cultura occidentala. Daca in miscarea protestantismului, identificam credinta cu vointa si afectul iar, pe de alta parte, odata cu romantismul se respinge deismul iluminismului, odata cu Schleiermacher (Discours sur la religion a ceux de ses contempteurs qui sont des esprits cultivés, 1944) reusim sa identificam religia si emotia religioasa. Intuitie, sentiment, indisociabil legate, acestea constituie religia, dincolo de orice referire la o obiectivitate dogmatica, primita in urma unei revelatii. In el insusi omul gaseste religiozitatea. Nu fara o oarecare tendinta panteistica, credinciosul este invitat sa-l perceapa pe Dumnezeu prezent in orice lucru, sa se confunde cu universul, cu divinul.
Experienta in perspectiva biblica. In monoteismul iudaic, experienta religioasa este specificata prin elemente decisive: Dumnezeu, Creator, S-a exprimat in istorie; Si-a ales un popor, l-a eliberat din sclavie in Egipt, a facut un juramant cu el, codificat in lege: in muntele Sinai, El a dezvaluit lui Israel sfintenia Sa, slava Sa. Prin vocea profetilor, a caror inspiratie nu se reduce la simpla experienta personala, prin evenimente faste sau nefaste, Dumnezeu sustine nadejdea mesianica a poporului Sau, ii indreapta greselile si il pazeste de infidelitatea suprema, idolatria. Dar constiinta religioasa a Israelului poarta in adancul sau o fisura: pe de o parte, dorinta de a cunoaste mai bine pe Dumnezeu Cel Sfant si maretia Sa, dorinta de a-L vedea (Ps. 63, 62; 84, 83), dar pe de alta parte suferinta de a nu-L putea vedea. Creatura pacatoasa, omul nu poate sa-L vada pe Dumnezeu, fara sa moara (Gn. 28, 16s.).
Odata cu credinta in Intruparea Fiului lui Dumnezeu, o schimbare decisiva are loc in experienta religioasa. In umanitatea Lui Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu intrupat, credinciosul poate sa vada slava Lui Dumnezeu fara sa moara. De acum, omul nu mai aude cuvantul lui Dumnezeu din gura profetilor, ci din cea a Insusi Fiului Lui Dumnezeu. Trupul Mantuitorului cel inviat poate fi chiar pipait, precum a facut Sfantul Apostol Toma, pentru a se convinge de realitatea sa (Lc. 24, 39). Experienta aceasta este destinata sa nasca si sa hraneasca credinta fara sa o constranga. Un alt tip de experienta crestina este cea care, dupa Inaltare, se hraneste doar din predica apostolica. Experienta Mantuitorului are loc direct prin persoana si cuvantul martorilor directi, Sfintii Apostoli si ucenicii acestora; El este vazut, este auzit, este atins prin intermediul lor, realizandu-se ceea ce am putea numi: experienta lui Iisus „in celalalt”.
Dupa moartea celor 12 apostoli, un alt mod de experienta se dezvolta: Biserica isi hraneste credinta din singura marturie verbala consemnata de Scriptura in Sfanta Traditie; numai experienta credintei, mai austera deci, dar care aduce celor care nu L-au cunoscut nici pe Iisus Hristos, nici pe Apostoli, beneficiul desavarsit al fericirii: „Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!” (Ioan 20, 29). Aceasta experienta se situeaza la interiorul comuniunii ecleziale, matrice a existentei crestine. Experienta umana si totusi supranaturala, posibila prin harul Botezului, aceasta se dovedeste a fi experienta luptei cotidiene impotriva pacatului, experienta luptei impotriva falselor dovezi ale lumii opuse adevarurilor de credinta (1 Cor. 1, 17-2, 16), experienta persecutiilor prin sange, contradictia, dispretul (Matei 5, 11; 10, 23; Luca 21, 12-19); experienta mai ales a unei relatii intime personale intre credincios si Dumnezeul intreit (1 Ioan 5, 5-12), intre eul omenesc si Tu-ul divin; experienta unei reciprocitati particulare intre credincios si Dumnezeu-Omul (Ioan 14, 19); experienta comunitatilor crestine, a rugaciunii liturgice, a intalnirii ale intre Dumnezeu Mantuitorul si omul care cauta mantuirea; experienta de a fi in lume, solidar cu intreaga lume, fara a fi insa din lume; experienta rabdarii lui Dumnezeu, a preafericitei nadejdi: „Vino, Doamne Iisuse”! (Ap. 22, 20).
O perspesctiva pe care trebuie sa o subliniem este aceea a experientei prin impartasire, pe care Duhul Sfant o infaptuieste din interiorul fiintei umane. Potrivit invataturii si traditiei bisericesti rasaritene, lucrarea Duhului in Biserica, dupa Inaltarea Mantuitorului la Ceruri, este coordonata decisiva a vietuirii crestinilor. Ceea ce Hristos a lucrat in Persoana Sa, in chip vazut, in timpul vietii Sale istorice, va fi impropriat la nivel uman, prin lucrarea Duhului Sfant pe Care L-a fagaduit Apostolilor, precum si tuturor credinciosilor, dupa Inaltarea Sa. „In timpul lucrarii pamantesti a lui Hristos relatia intre oameni si Duhul Sfant nu se efectua decat prin si in Hristos. Dimpotriva, dupa Cincizecime, relatia cu Hristos nu se efectueaza decat prin si in Duhul Sfant”, avea sa exclame Paul Evdokimov. Prin experienta Duhului venita din interiorul firii umane, credinciosul primeste in mod nemijlocit pe Hristos, cu trupul Sau pnevmatizat, spre a infaptui aceasta pnevmatizare si jertfa, si in trupul sau. Duhul reveleaza si actualizeaza ceea ce credinciosul primeste inca de la Botez, pe Hristos Cel Inviat. Experienta dumnezeirii venite prin mijlocirea Duhului Sfant constituie baza posibilitatii de indumnezeire a omului. Daca ceea ce Hristos a savarsit cu Trupul Sau, prin asumarea umanitatii (Intruparea, Jertfa de pe Cruce, Invierea si Inaltarea), raman neconjugate cu posibilitatea omului de impropriere, atunci ne aflam in fata unui paradox al mantuirii. Astfel, experienta prin Duhul Sfant devine fundamentul vietii crestine autentice. Duhul Sfant se ipostazieaza in fiecare dintre credinciosi, in masura conlucrarii acestora cu El, si Il reveleaza direct pe Hristos, pnevmatizand si indumnezeind firea umana. Infuzia Duhului devine posibila prin absenta unui ipostas propriu al Sau, precum cel al lui Hristos; de aceea, Duhul se poate infuza ca ipostas in fiecare dintre persoanele umane, reveland si unind umanitatea acestora cu firea indumnezeita a lui Hristos. Pr. Dumitru Staniloae numeste aceasta lucrare a Duhului Sfant ca devenind un ipostas al ipostaselor noastre.
Despre aceasta experienta nemijlocita a dumnezeirii prin Duhul lui Dumnezeu avea sa vorbeasca in sec. al-IV-lea, Sf. Ioan Gura de Aur, in Omiliile sale la Evanghelia dupa Matei, unde marturiseste fara echivoc, faptul ca oamenii, abia dupa ce au pierdut calea impartasirii directe de dumnezeire, si a experientei directe, au primit o a doua cale, aceea a Scripturilor. De unde concluzionam ca prima cale a cunoasterii si impartasirii de Dumnezeu a fost aceea a experientei directe si a relatiei directe cu Dumnezeu.
In aceeasi logica a experientei Duhului Sfant trebuie sa marturisim si lucrarea pe care Acesta o infaptuieste in omul duhovnicesc. Este vorba despre acea lucrare ermeneutica a Duhului, de a dezvalui realitati dumnezeiesti oamenilor experimentati duhovniceste (exista un intreg discurs pe aceasta tema in Epistola I Corinteni a Sf. Ap. Pavel). Astfel, la baza primirii realitatilor duhovnicesti va sta intotdeauna experienta Duhului Sfant, Care lucreaza in om o deschidere a intelegerii unite cu experienta acelor realitati dumnezeiesti. Este vorba despre cunoasterea prin impartatire, despre care vorbesc parintii filocalici, cea in care mintea si inima se unesc in aceeasi intelegere. Acest tip de intelegere este intru totul conform cu starea eshatologica a firii umane, care va avea atunci o unire deplina intre ratiune si comuniune, pe care pacatul le-a pus in opozitie.
Pentru crestini experienta trebuie inteleasa ca experienta ecleziala. Astfel, experienta trebuie sa fie mai mult decat subiectiva: ea trebuie sa fie supusa criteriului eclezialitatii, al vietii comunitare a Trupului lui Hristos. Experienta personala, desi importanta, presupune un intreg proces de crestere si maturizare in viata Bisericii. In teologia romaneasca, parintele Dumitru Staniloae propune termenul de „experiere” care ofera notiunii de experienta un cadru mult mai dinamic. Astfel, experierea presupune un act al carui efect duce la o modificare radicala a persoanei in cauza, a subiectului trairii. Aceasta maturizare in experiere trebuie facuta doar in mijlocul comunitatii crestine, acolo unde amintirea lucrarii lui Hristos este re-actualizata pana la sfarsitul veacurilor.
(Paul Daniel Catoi)
Bibliografie:
Cramausel, Edmond, La philosophie religieuse de Schleiermacher, Montpellier, 1908; Festurgiere, André-Jean, Lʼidéal religiex des Grecs et lʼEvangile, Paris, 1932; Lenoble, Robert, Essai sur la notion dʼ expérience, Librairie philosophique J. Vrin, Paris, 1943; Eliade, Mircea, Traité dʼhistoire des religions, Paris, 1968; Girard, René, La violence et le sacré, Grasset, Paris, 1972; Miquel, Pierre, La place et le role de lʼexp dans la theologie de Saint Thomas, RThAM 39, 1972; Gellman, Jerome, Experience of God and the rationality of Theistic belief, Cornell University Press, Ithaca- Londra, 1997; Evdokimov, Paul, L‘Espirit Saint dans la tradition orthodoxe, Paris, Cerf, 1969; Staniloae, Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. II si III, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2003; Staniloae, Dumitru, Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant, Ed. Deisis, Sibiu, 22003; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1994; Coman, Constantin, Erminia Duhului, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2002.
