Si totusi, cu totii stim ca Biserica isi are si principiile ei teoretice, „dogmele credintei”, cum le spunem astazi. Aceasta nu este in contradictie cu tot ceea ce am spus mai inainte!
Sa vedem lucrurile de la inceputul lor istoric. Trebuie spus mai intai ca, in primele trei secole ale istoriei sale, cu siguranta ca Biserica nu a fost nevoita sa prezinte formulari teoretice ale adevarului sau, dogme care sa defineasca credinta sa. Ea a trait adevarul sau la nivelul experientei de viata – ceea ce este adevarul insusi se traia de catre membrii trupului Bisericii direct si plenar, fara elaborari teoretice. Exista bineinteles un limbaj prin care se exprima aceasta experienta eclesiala – termeni, expresii, imagini – un limbaj format chiar din primele decenii ale vietii crestine. Este limbajul Evangheliilor, al epistolelor Apostolilor, al textelor scrise de episcopii primelor secole, care indruma si conduc obstea credinciosilor. Acest limbaj nu duce insa la reprezentari teoretice sau formulari axiomatice. El doar reprezinta si pune in evidenta certitudinea traita.
Ceea ce numim astazi dogma apare numai atunci cand trairea adevarului Bisericii este amenintata de erezie. Cuvantul erezie inseamna alegerea, selectarea si preferinta doar a unei parti a adevarului, in dauna adevarului intreg, a adevarului plenar. Erezia este opusul plenarului, al integritatii. Ereticii absolutizeaza un aspect anume al certitudinii traite de Biserica, si in felul acesta relativizeaza inevitabil toate celelalte aspecte. Procesul acesta al absolutizarii este intotdeauna cerebral – o preferinta teoretica anume, care de obicei simplifica si schematizeaza intelegerea adevarului eclesial. Exemple clasice, in istorie, sunt nestorianismul si monofizitismul. Primul absolutizeaza omenitatea lui Hristos, cel de-al doilea dumnezeirea Lui. In amandoua cazurile se relativizeaza si, in cele din urma, se respinge, se neaga adevarul unic, complet al intruparii lui Dumnezeu, al divino- umanitatii lui Hristos. Nestorianismul invata un model moral de om perfect, iar monofizitismul o idee abstracta despre un Dumnezeu neintrupat.
Biserica reactioneaza fata de erezii semnaland hotarele adevarului sau, delimitand adica experienta sa de viata. Este foarte caracteristic faptul ca prima denumire care s-a dat la ceea ce astazi numim dogme a fost horos (opos), adica limita, hotar al adevarului (lat. terminus). Dogmele de astazi sunt horoi (opoi) Sinoadelor Ecumenice – adica acele hotarari teoretice care formuleaza adevarul Bisericii, punand un hotar intre acest adevar si deformarea acestuia de catre erezie.
(Extras din: Christos Yannaras, Abecedar al credintei. Introducere in teologia ortodoxa, Traducere Preot Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantina, Bucuresti, 2007, pp. 25-26)
