Un al doilea punct de plecare in raportarea omului la Dumnezeu il constituie cautarea adevarului si setea dupa cunoastere. In toate marile civilizatii pe care le-a cunoscut istoria, cautarile mintii omenesti care tintesc lamurirea intrebarilor fundamentale filozofice conduc in cele din urma la o teologie, adica la o anume „vorbire despre Dumnezeu”. Cel mai caracteristic, dar si cel mai complet exemplu in acest sens il constituie vechii greci.
In Grecia antica, referirea la Dumnezeu este consecinta logica a observarii lumii, a cosmosului. Observand cosmosul, constatam ca toate lucrurile care exista urmeaza o insiruire si o ordine logica. Nimic nu este intamplator sau arbitrar. Astfel, suntem obligati sa acceptam ca si originea insasi a lumii trebuie sa fie o consecinta logica, adica faptul ca lumea este rezultatul unei cauze concrete. Aceasta Prima Cauza sau Principiu al lumii o numiin Dumnezeu.
Ce este cu exactitate aceasta Prima Cauza sau Principiu al lumii, nu putem sti. Putem insa, cu ratiunea noastra, sa tragem anumite concluzii in legatura cu unele caracteristici sau insusiri pe care trebuie sa le aiba: ca sa fie o Cauza Prima, inseamna ca Ea insasi nu datoreaza existenta Sa vreunui lucru anterior Siesi, prin urmare trebuie sa presupunem ca este o Cauza in Sine, fiind cauza Siesi si tuturor celorlalte existente.
Si din moment ce, fiind Cauza in Sine, nu depinde de nimic altceva, trebuie, in consecinta, sa o consideram ca marime absoluta, libera de orice determinare. Ca marime absoluta, Dumnezeu trebuie sa fie atemporal, atotputernic, nemarginit. Trebuie ca El insusi sa fie inceputul miscarii care constituie „devenirea” lumii si se masoara ca timp. Prin urmare, Dumnezeu insusi, ca inceput, ca principiu al miscarii, este in mod necesar nemiscat, din moment ce nimic nu-I preexista, ca sa-L poata pune in miscare. Si, ca nemiscat, este si neschimbabil, deci nepatimitor si intru totul fericit.
Toate aceste concluzii – si multe altele – la care putem ajunge cu mintea noastra nu ni-L fac cunoscut pe Dumnezeu, ci conving numai ratiunea noastra si ii impun sa accepte ca realitate ipoteza logica a existentei Sale. Asa cum, de exemplu daca plimbandu-ne prin desert intalnim deodata o casa, suntem obligati sa acceptam ca cineva a zidit-o – casele nu rasar singure din pamant si nici nu se construiesc singure in desert. Nu stim insa cine este cel ce a zidit-o. De la caracteristicile cladirii putem sa presupunem unele insusiri sau trasaturi specifice ale celui ce a zidit-o, daca are gust, de exemplu, sau daca este priceput in aplicarea normelor de constructie, sau chiar si ce nevoi slujeau spatiile pe care le construise. Persoana lui ne ramane insa necunoscuta, nu am intalnit-o niciodata, nu o stim. Desi exista cu certitudine, el ramane inaccesibil unei cunoasteri directe.
(Extras din: Christos Yannaras, Abecedar al credintei. Introducere in teologia ortodoxa, Traducere Preot Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantina, Bucuresti, 2007, pp. 14-16)
