Numele lui Iisus Hristos imparte in doua istoria omenirii. In acelasi timp insa, Acesta a constituit si constituie cea mai mare piatra de poticnire pentru gandirea omeneasca. El este Dumnezeu care S-a facut om. O astfel de unire ramane de neinteles pentru logica umana si, in orice caz, inaccesibila cunoasterii noastre „pozitive”.
Sfantul Apostol Pavel este primul care semnaleaza faptul ca, cel putin pentru greci, ideea de impreuna salasluire a lui Dumnezeu cu omul in persoana lui Hristos, Dumnezeu-Omul, este cu adevarat o nebunie (1 Corinteni 1, 23). Grecii ii invatau pe oameni gandirea corecta, cunoasterea sistematica, cea care nu poate functiona fara o definire exacta a lucrurilor. Iar lucrurile sunt definite de natura lor, de substanta lor, adica de un ansamblu de proprietati care fac tot ceea ce exista sa fie ceea ce este, si nu altceva. O floare este floare deoarece are petale, sepale, pistil si celelalte – nu poate fi floare si in acelasi timp sa aiba picioare sau aripi, ochi cu care sa vada sau voce sa vorbeasca. Asa si Dumnezeu; pentru a fi Dumnezeu trebuie sa fie infinit, nemarginit, atotcunoscator si atotputernic, sa aiba viata in Sine si miscare de la Sine. El nu poate fi Dumnezeu si, in acelasi timp, sa aiba trup material si trecator, sa aiba nevoie de oxigen pentru a respira si de hrana pentru a Se hrani, sa oboseasca, sa-I fie somn, sa sufere trupeste sau sa Se intristeze. Impotrivirea gandirii grecesti fata de notiunea de Dumnezeu-Om s-a manifestat puternic chiar in sanul Bisericii crestine. Cele mai caracteristice expresii ale acestei impotriviri au fost doua erezii, nestorianismul si monofizitismul, care au produs mari probleme timp de cateva secole lumii crestine si care nu au incetat niciodata sa reprezinte doua tendinte sau devieri ale mentalitatii crestinilor.
Nestorianismul[1] exprima tendinta de a vedea in persoana lui Iisus Hristos o existenta umana in fiinta sau natura Sa sa vedem in El un om pur si simplu, o persoana concreta ce tine de firea omeneasca, inzestrata totusi de Dumnezeu cu daruri speciale si calitati extraordinare. Aceasta tendinta a supravietuit pana astazi pe scara larga, si o intalnim la un numar mare de oameni, care vorbesc cu respect despre Iisus Hristos, recunoscand insa in persoana Acestuia numai un mare invatator, un om foarte insemnat, care a intemeiat cea mai inalta religie pana acum sau un mare reformator moral si social care a condus omenirea la importante reusite pe plan moral.
Dimpotriva, monofizitismul[2] reprezinta tendinta de a vedea in persoana lui Iisus Hristos numai o interventie a lui Dumnezeu in istorie; de a-L vedea numai pe Dumnezeu care in chip vazut se prezinta ca om – si care, prin urmare, este numai aparent om, nu si in fiinta sau in natura Sa. Aceasta tendinta o intalnim pana astazi la acei oameni care vor sa mentina in crestinism o forma de dualism filozofic si moral. Sa mentina, de fapt, o foarte comoda bipolaritate, pentru gandirea umana, o separatie categorica intre dumnezeiesc si omenesc, intre spiritual si material, intre vesnicie si timp, intre sacru si profan.
Este caracteristic faptul ca, din punctul de vedere al psihiatrului Igor Caruso – la care ne-am referit si in capitolul precedent –, cele doua erezii sunt expresii a doua tendinte sau impulsuri mult mai generale ale psihicului uman. Oricare dintre acestea, in cazul in care este absolutizata, duce la acea imagine eretica a vietii pe care o numim nevroza. Caruso identifica in istorie numeroase produse ale unor astfel de devieri nevrotice: pe de-o parte, in manifestarile unui antropocentrism absolutizat, iar pe de alta parte ale unei perceptii idealiste a vietii si a adevarului, si aceasta absolutizata. Intr-adevar, putem sa distingem un nestorianism clar in optimismul rationalismului, in eficienta moralismului, in supraestimarea criticii istorice, in mitul stiintei umane si in demitizarea stiintifica a metafizicii, in absolutizarea politicii si a organizarii, in prioritatea care se da relatiilor economico-pragmatice. Dupa cum putem distinge reactia monofizita manifestandu-se in idealismul puritan, in dispretuirea omului fizic, in neincrederea fata de trup si de functiunile acestuia, in fobia fata de dragostea umana si fata de viata conjugala, in „despiritualizarea” structurilor, in mitificarea unei autoritati vazute sau in misticismul unei conduceri infailibile.
Avand in vedere aceste tendinte contrare ale psihicului uman, limbajul Bisericii cauta sa delimiteze adevarul experientei sale privitoare la intruparea lui Dumnezeu intruparea Sa in persoana istorica a lui Iisus Hristos. Timp de patru secole, la Sinoadele Ecumenice I, IV, VI si VII, Biserica s-a luptat sa salveze adevarul intruparii lui Dumnezeu, de pervertirea sa in schema intelectuala sau „principiu” axiomatic. Hristosul ereziilor era un model moral de om desavarsit sau o idee abstracta despre un dumnezeu neintrupat. in amandoua cazurile, viata oamenilor nu se schimba in fond cu nimic; trupul viu al omului ramane condamnat la a putrezi in pamant pentru totdeauna, iar progresele morale ale vietii umane, individuale sau colective, sunt o inselatorie, un nonsens sau o simpla iluzie.
Nu este posibil ca, timp de patru secole, Biserica sa se fi luptat pentru o metafizica abstracta, si nici pentru a valida un exemplu moral. Nu s-a luptat nici macar pentru „duhul” omului, ci s-a luptat sa salveze trupul acestuia. Poate trupul omului – carnea, nu numai sufletul – sa se uneasca cu Dumnezeu in chip neamestecat, neschimbat, neimpartit si nedespartit? Poate natura umana sa constituie impreuna cu natura dumnezeiasca un fapt unitar de viata?
Daca raspunsul este da, atunci un mai exista moarte. Atunci trupul este semanat in pamant asemenea bobului de grau, pentru a aduce rod insutit, pentru ca omul sa realizeze plenitudinea vietii. Patru secole de lupta pentru ca trupul omului sa fie salvat de absurdul mortii. Pentru a se arata posibilitatea pe care o are aceasta umila materie din care este facuta lumea, trupul pamantului si al omului, sa se uneasca cu viata dumnezeiasca, pentru ca stricaciunea sa se imbrace intru nestricaciune.
O lupta si o neincetata staruinta pentru ca limbajul nostru conventional de fiecare zi sa poata exprima dinamismul vietii pe care l-a descoperit intruparea Cuvantului. impreuna cu limbajul, impreuna cu cuvintele, stradania pictorului de a spune acelasi adevar cu penelul – nu in chip simbolic sau figurat, ci intiparind in desenul si in culoarea sa nestricaciunea si slava trupului omenesc. impreuna cu ei si cantarea plasticizata a arhitectului care da glas pietrei si argilei pentru ca in zidirea lui sa incapa Cel neincaput si sa Se intrupeze Cel fara de trup, si astfel sa se vadeasca in ea creatia intreaga si frumusetea fapturii. impreuna si imnele poetului si poezia psalmistului, o arta care isi supune simturile in loc sa fie supusa de acestea, descoperind in aceasta supunere taina vietii care biruieste moartea.
(Extras din: Christos Yannaras, Abecedar al credintei. Introducere in teologia ortodoxa, Traducere Preot Prof. Dr. Constantin Coman, Editura Bizantina, Bucuresti, 2007, pp. 114-117)
[1] Intemeietor al nestorianismului a fost Nestorie, Patriarh al Constantinopolului (380-451).
[2] Intemeietor al monofizitismului a fost Eutihie, preot in Constantinopol (378-454).
