Autocefalia bisericeasca: unitate de credinta si libertate de conducere

1. Autocefalia – nota caracteristica a Ortodoxiei

Ortodoxia sau Biserica Ortodoxa universala se prezinta astazi ca fiind o comuniune de Biserici autocefale surori, egale intre ele, libere unele fata de altele in ceea ce priveste conducerea administrativa, dar unite unele cu altele prin aceeasi credinta, aceeasi viata sacramentala si aceeasi structura si disciplina canonica (juridica). Aceste Biserici autocefale, recunoscute ca atare in intreaga Ortodoxie sunt: Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (cu sediul la Istanbul, Turcia); Patriarhia Alexandriei (cu sediul la Alexandria, Egipt); Patriarhia Antiohiei (cu sediul la Damasc, Siria); Patriarhia Ierusalimului (cu sediul la Ierusalim, Israel); Patriarhia Rusa (cu sediul la Moscova); Patriarhia Sarba (cu sediul la Belgrad); Patriarhia Romana (cu sediul la Bucuresti); Patriarhia Bulgara (cu sediul la Sofia); Patriarhia Georgiei (cu sediul la Tbilisi); Arhiepiscopia Ciprului (cu sediul la Nicosia); Biserica Ortodoxa a Greciei (cu sediul la Atena); Biserica Ortodoxa a Albaniei (cu sediul la Tirana); Biserica Ortodoxa a Poloniei (cu sediul la Varsovia); Biserica Ortodoxa a Cehiei si Slovaciei (cu sediul la Praga).

Ortodocsii din diaspora care au emigrat din tarile unde Bisericile Ortodoxe sunt autocefale, sau care au devenit ortodocsi in urma misiunii unor Biserici Ortodoxe depind, in general si in mod firesc, din punct de vedere canonic, de una din Bisericile-mama, in a carei jurisdictie canonica si grija pastorala se afla, fie datorita identitatii de credinta si de etnie cu aceasta Biserica, fie datorita faptului ca au devenit fiii acestei Biserici in urma primirii Botezului intr-o comunitate a acesteia si de la un slujitor al ei.

Intre Bisericile Ortodoxe autocefale surori si egale intre ele, Patriarhia Ecumenica de Constantinopol se bucura de un primat de onoare care, atunci cand imprejurarile o cer, se prezinta sub forma unui primat de coordonare a coresponsabilitatii panortodoxe in actiuni care privesc intreaga Ortodoxie, ca de pilda, in vremea noastra, conferintele panortodoxe sau dialogul panortodox cu diferitele confesiuni crestine etc. Titlul de patriarh ecumenic pe care il poarta Arhiepiscopul Constantinopolului deriva de la cuvantul „oikoumene” care inseamna lumea locuita de oameni. Acest titlu a intrat in uz la Constantinopol incepand cu secolul al VI-lea, deci intr-o vreme cand orasul Constantinopol era capitala Imperiului Roman crestin sau a lumii crestine. Cu alte cuvinte, patriarhul ecumenic era patriarhul din capitala imperiala a lumii crestine, dar nicidecum patriarhul intregii crestinatati, deoarece existau si alte patru Patriarhii: Roma, Alexandria, Antiohia si Ierusalim. De altfel, patriarhul ecumenic este ales doar de sinodul Patriarhiei Ecumenice, fara participarea altor Biserici autocefale surori. Titlul de „patriarh ecumenic” este, deci, un titlu onorific care nu implica deloc ideea unei jurisdictii sau puteri bisericesti universale. Cand insa este vorba de un sinod, sobor sau conciliu ecumenic, cuvantul „ecumenic” inseamna „a toata lumea” (crestina). Un sinod ecumenic este, deci, un sinod cu autoritate universala, pentru ca reuneste ierarhi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume si exprima in modul cel mai solemn credinta Ortodoxiei universale. Prin urmare, sinodul ecumenic este autoritatea suprema in materie de invatatura dogmatica, sacramentala si canonic-pastorala. Dogmele si canoanele sinoadelor ecumenice sau cele confirmate de ele sunt valabile si normative in intreaga Ortodoxie.

In comuniunea Bisericilor Ortodoxe autocefale, patriarhul ecumenic, intrucat se bucura doar de un primat de onoare, nu are vreun drept de jurisdictie asupra celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale surori, nici dreptul de a vorbi sau decide ceva in numele intregii Ortodoxii, fara acordul celorlalte Biserici Ortodoxe surori, dar poate initia consultari cu celelalte Biserici autocefale pentru o actiune comuna. Toate acestea arata ca autocefalia unei Biserici locale, indiferent de vechime sau marime, patriarhie sau mitropolie, implica egalitatea ei canonica si pastorala cu toate celelalte Biserici autocefale surori. Cu alte cuvinte, organizarea vietii eclesiale a Ortodoxiei universale, potrivit principiului fraternitatii si egalitatii Apostolilor intre ei, se exprima intr-o comuniune de Biserici egale reprezentata pe plan universal de Sinodul ecumenic, iar la nivel regional (national sau provincial), de Sinodul patriarhal sau Sinodul mitropolitan. Chiar si dreptul de a primi apel si dreptul de devolutiune al patriarhului si al mitropolitului deriva din responsabilitatea lor de a prezida sinodul patriarhal, respectiv, sinodul mitropolitan. Astfel, sinodalitatea, ca autoritate rezultata din comuniunea dogmatica, liturgica si canonica a Bisericilor locale exprimata in sinodul episcopilor, nu poate fi subordonata unei autoritati primatiale singulare: patriarh sau papa, ci doar prezidata sau coordonata de cel dintai dintre episcopi. In Ortodoxie, primatul, adica slujirea, oficiul sau rangul de protos, este integrat in sinodalitate, dupa cum, in Sfanta Treime, Tatal este „Protos”, dar egal cu Fiul si cu Duhul, iar unitatea lor este comuniunea lor de iubire reciproca si de conlucrare fara subordonare, izolare sau separatie. Astfel, sinodalitatea este imagine sau icoana a comuniunii apostolice, in care intaistatatorul intre Apostoli nu este unul deasupra tuturor (unus super omnes), ci unul intre egali (unus inter pares), chiar daca este in fruntea lor. In acelasi timp sinodalitatea este si imagine sau icoana spirituala a comuniunii trinitare, in care Persoanele divine distincte sunt deofiinta (consubstantiale), egale intre Ele, si unite in comuniune de iubire, comuniune care se manifesta in daruirea lor reciproca si in conlucrarea lor in creatie si in iconomia mantuirii lumii. In acest sens, comuniunea trinitara devine normativa pentru comuniunea eclesiala, cum se arata in Evanghelia dupa Ioan (17, 21-22) si canonul 34 Apostolic. In consecinta, devierea de la sinodalitate poate deveni deviere de la eclesiologia trinitara si apostolica.

Specificul unitatii bisericesti a Ortodoxiei universale este afirmarea principiului egalitatii si coresponsabilitatii Bisericilor surori, si nu afirmarea principiului subordonarii sinodului regional sau ecumenic unui singur ierarh, cu putere dogmatica si canonica suprema si absoluta, cum este puterea singulara a papei in Biserica Romano-Catolica. La aceasta putere singulara si absoluta a papei s-a ajuns treptat, in mileniul al II-lea, dupa Schisma din 1054, printr-o subordonare sistematica a autoritatii sinoadelor provinciale si universale (ecumenice) autoritatii papei, care aproba singur actele sinodului sau conciliului ecumenic, pentru ca acestea sa poata fi valide. Din acest motiv, in prezent singura autocefalie existenta in Biserica Romano-Catolica este autocefalia personala a papei, nu cea a vreunui sinod al episcopilor.

Totusi, in pofida acestei mari deosebiri intre Ortodoxie si Romano-Catolicism, in privinta relatiei dintre sinodalitate si intaietate sau primat, deosebire care constituie pana astazi un obstacol major in calea unirii celor doua Biserici, ceea ce este comun amandurora este importanta episcopatului in pastrarea unitatii de credinta, de viata sacramentala si disciplina canonica, de-a lungul secolelor. In acest sens, pentru ca dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica sa avanseze, trebuie ca discutia despre primatul papei sa fie pusa in relatie cu autoritatea sinodului autocefal. Desigur, exista la Roma o incercare de revenire la sinodalitate prin instituirea Sinodului episcopilor care se intruneste periodic, insa acesta nu este in prezent un for decizional, ci doar consultativ.

Deci principiul autocefaliei multiple sau al pluricefaliei distinge Ortodoxia de monocefalia absoluta a papei din Biserica Romano-Catolica, in care toti episcopii Bisericilor locale (diecese), inclusiv patriarhii care prezideaza sinoadele Bisericilor Orientale unite cu Roma, sunt subordonati papei ca autoritate doctrinara si canonica suprema. Pe de alta parte, acelasi principiu al autocefaliei multiple distinge Ortodoxia si de Protestantism, care, desi pune accentul, ca si Ortodoxia, pe libertatea Bisericilor locale, totusi nu mai are capacitatea de a forma in totalitatea sa o singura Biserica si nici nu face dovada de a fi pastrat unitatea de doctrina a credintei, de viata sacramentala si de structura canonica din timpul sinoadelor ecumenice. Aceasta se explica mai ales prin faptul ca Reforma protestanta a suprimat episcopatul sacramental si sinodalitatea episcopala ca manifestare a coresponsabilitatii apostolice in pastrarea unitatii de credinta de-a lungul secolelor (succesiunea apostolica pe linie episcopala).

Spre deosebire de Protestantism, care se prezinta sub forma unei multimi de Biserici sau comunitati confesionale diferite intre ele in ceea ce priveste atat doctrina credintei, cat si viata sacramentala si disciplina canonica, Ortodoxia, fidela eclesiologiei apostolice si eclesiologiei sinoadelor ecumenice din timpul arhiepiscopiilor, mitropoliilor sau patriarhiilor autocefale, are constiinta vie de a fi sau forma o singura Biserica, in continuitatea Bisericii nedespartite a lui Hristos, adica a Bisericii din timpul Apostolilor si al Sfintilor Parinti adunati in sinoadele ecumenice. Ortodoxia afirma acest adevar, nu ca pe un merit al oamenilor, ci ca pe un dar sau ajutor de la Dumnezeu in pastrarea unitatii dogmatice, sacramentale si canonice a tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, intre ele, pe baza Traditiei apostolice si patristice. Astazi, aceasta fidelitate fata de Traditia apostolica si patristica trebuie reafirmata ca baza de dialog cu alte Biserici si uneori ca un corectiv adus unor tendinte interne de a diminua rolul sinodalitatii in favoarea intaietatii sau primatului, care este inteles mai mult ca privilegiu singular, decat ca responsabilitate in interiorul sinodalitatii, slabind astfel fraternitatea si egalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale surori.

Din punct de vedere al eclesiologiei ortodoxe, o Biserica locala ortodoxa canonica (in sensul cel mai restrans) este o episcopie care are in fruntea sa un episcop ortodox canonic, care se afla in comuniune cu intreg episcopatul ortodox canonic universal, si implicit cu totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale surori.

De aceea, in Ortodoxie nu oricine si oricum poate infiinta Biserici locale noi, sub pretextul sau cu pretentia de a crea Biserici „libere” sau „independente”, deoarece adevarata libertate crestina nu se realizeaza prin razvratire, schisma sau separatie bisericeasca, dupa cum nici unitatea sau comuniunea eclesiala nu se impune prin constrangere, ci libertatea eclesiala se manifesta prin afirmarea impreuna, in comuniune, a unitatii de credinta, de viata sacramentala, de iubire si de respect reciproc. Iar cand trebuie corectate abuzuri sau devieri de la normele comune si cand se doreste innoirea vietii bisericesti, acestea trebuie sa se faca, pe baza Traditiei Bisericii nedespartite, nu impotriva ei si nici sub forma rupturii de ea, ci printr-o fidelitate reinnoita fata de Biserica cea una, sfanta, soborniceasca si apostolica a lui Hristos de-a lungul veacurilor.

2. Drepturile unei Biserici autocefale

Biserica autocefala este o Biserica avand conducere proprie sau de sine (in greceste autós = de sine, propriu; kefalé = cap, conducere). Organismul de conducere al unei Biserici autocefale este Sfantul Sinod prezidat de intaistatatorul acelei Biserici: patriarh, mitropolit sau arhiepiscop. Bisericile autocefale sunt Biserici surori, egale intre ele si libere unele in raport cu altele in ceea ce priveste organizarea intregii vieti bisericesti.

Autocefalia unei Biserici implica in acelasi timp: multe drepturi, multa libertate si multa responsabilitate in hotararile pe care le ia aceasta. Desi drepturile unei Biserici autocefale nu sunt expuse intr-un cod canonic, ele deriva dintr-un consens al practicii vietii Bisericilor autocefale de-a lungul veacurilor, intrucat totdeauna au existat mai multe Biserici autocefale, in frunte cu patriarhiile vechi Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim (Pentarhia), iar Sinodul III Ecumenic (431), prin canonul 8 acorda autocefalie si Bisericii Ciprului.

Drepturile Bisericilor autocefale sunt:

a) dreptul de a avea propriul sinod al episcopilor, prezidat de un patriarh, mitropolit sau arhiepiscop; acest sinod fiind singura autoritate canonica pentru tot ceea ce priveste organizarea vietii bisericesti; hotararile sale sunt definitive si nu trebuie confirmate de vreo autoritate eclesiala externa;

b) dreptul de a alege proprii sai episcopi, inclusiv pe intaistatatorul ei (patriarh, mitropolit, sau arhiepiscop), fara o confirmare a acestora de catre o autoritate bisericeasca externa;

c) dreptul de a infiinta si organiza eparhii sau mitropolii, sinoade mitropolitane si adunari bisericesti eparhiale care privesc comunitatile din jurisdictia sa canonica;

d) dreptul de a intocmi si promulga legi sau regulamente si reguli bisericesti cu valabilitate pentru toate comunitatile bisericesti din jurisdictia sa;

e) dreptul de a infiinta instante canonice de judecata sau tribunale bisericesti in vederea reglementarii disciplinei bisericesti;

f) dreptul de a cultiva relatii fraterne cu alte Biserici Ortodoxe autocefale si de a intreprinde actiuni de interes comun intr-o anumita regiune, precum si dreptul de a initia dialoguri bilaterale de ordin practic cu unele confesiuni crestine, desigur, nu in numele Ortodoxiei intregi;

g) dreptul de a sfinti Sfantul si Marele Mir (care este folosit la savarsirea Sfintei Taine a Mirungerii, la sfintirea antimiselor si a bisericilor);

h) dreptul de a canoniza sfinti locali si de a compune slujbele dedicate lor;

i) dreptul de a infiinta scoli teologice;

j) dreptul de a pastori propria sa diaspora, asigurand preoti si ierarhi pentru aceasta.

In rezumat, Biserica autocefala este o Biserica libera in deciziile sale privind: alegerea si hirotonirea episcopilor, administratia bisericeasca, organizarea educatiei teologice, a vietii liturgice si a activitatii pastorale si misionare, libera in ceea ce priveste misiunea sau slujirea sa in societate, relatiile fratesti sau de cooperare cu alte Biserici, precum si relatiile cu autoritatile civile din tara in care pastoreste comunitati eclesiale. O Biserica autonoma se distinge de o Biserica autocefala prin faptul ca nu se bucura de toate aceste drepturi enumerate mai sus: de pilda, intaistatatorul sau primatul ei trebuie sa fie confirmat de Biserica Mama, care isi rezerva si dreptul de a intocmi si promulga legi bisericesti, de a infiinta instante canonice si mai ales dreptul de a consacra Sfantul si Marele Mir, iar uneori si dreptul de a supraveghea relatiile Bisericii autonome cu alte Biserici Ortodoxe autocefale sau cu unele confesiuni crestine.

3. Conditiile obtinerii autocefaliei

In ceea ce priveste acordarea sau recunoasterea autocefaliei unei Biserici locale de catre Biserica Mama si de catre totalitatea Bisericilor Ortodoxe autocefale, trebuie sa precizam ca Ortodoxia nu dispune la ora actuala de reguli canonice unanim acceptate privind modalitatea acordarii sau recunoasterii autocefaliei, fapt pentru care, aceasta tema a si fost inscrisa pe agenda viitorului Sinod panortodox. In decursul istoriei, recunoasterea autocefaliei unei Biserici dintr-o tara sau regiune a fost, uneori, un proces complicat si dificil, conditionat nu numai de principii canonice eclesiale, ci si de diferiti factori de ordin istoric, misionar, etnic si politic. Astfel, au fost cazuri in care unele Biserici autocefale si-au pierdut autocefalia pentru o perioada anume, sau chiar in mai multe randuri (de pilda, Biserica Ortodoxa Sarba), tocmai datorita fluctuatiilor istoriei, a stapanirilor si a frontierelor politice statale. Insa cand contextul istoric a fost favorabil, autocefalia s-a impus ca o necesitate pastoral-misionara, ca libertate de actiune sporita. Aceasta orientare are o baza canonica solida in hotarari ale Sinodului IV ecumenic si ale Sinodului VI ecumenic, care permit Bisericii o adaptare misionara si pastorala adecvata contextului istoric. De altfel, spre deosebire de sfintele dogme care privesc credinta ortodoxa, sfintele canoane sunt reguli pastorale de organizare a vietii, astfel incat sa fie aparata si promovata lucrarea Evangheliei lui Hristos in viata poporului crestin (cf. canonul 8 al Sinodului III ecumenic).

Intre conditiile obtinerii autocefaliei pot fi enumerate:

1. capacitatea spirituala si materiala a unei Biserici locale de a mentine si promova credinta ortodoxa si de a organiza viata bisericeasca a unui popor in totalitatea sa, fapt dovedit in decursul unei lungi perioade de timp;
2. numarul suficient (cel putin trei) al episcopilor titulari;
3. dorinta sau vointa episcopilor, a clerului si credinciosilor din eparhiile dintr-o tara de a se organiza ca Biserica autocefala;
4. un teritoriu bine definit si un context etnic sau cultural in care aceasta Biserica locala si-a aratat capacitatea sa misionara si e) autocefalia a fost adesea conditionata de independenta statala sau politica a teritoriului sau a tarii in care se afla Biserica locala respectiva. Aceasta conditionare a organizarii vietii bisericesti de evolutia organizarii statale deriva din spiritul canoanelor 17 si 28 ale Sinodului IV ecumenic (451), precum si al canonului 38 al Sinodului VI ecumenic (Trulan, 692), potrivit carora, pentru o mai buna coordonare a vietii bisericesti si a activitatii misionare, organizarea bisericeasca trebuie sa tina seama de evolutia organizarii civile din Imperiul roman crestin. Insa, dupa ce imperiile crestine si Imperiul otoman s-au destramat au aparut statele independente nationale, in care Bisericile s-au organizat progresiv ca Biserici autocefale, iar unele dintre acestea au devenit mai tarziu Patriarhii noi, adaugandu-se la vechile Patriarhii din timpul Imperiului crestin, dupa cum intr-o familie, copiii care ajung la maturitate intemeiaza propriile lor familii alaturi de familia in care s-au nascut.
5. Biserica-Mama, care are responsabilitatea canonica si pastorala pentru Biserica locala fiica aflata sub jurisdictia sa, trebuie sa fie convinsa de posibilitatea si necesitatea acordarii sau recunoasterii autocefaliei dorita de aceasta Biserica locala-fiica. Recunoasterea acestei autocefalii si, in general, drepturile si indatoririle majore legate de ea, sunt precizate intr-un act oficial si solemn, numit Tomos; aceasta recunoastere a autocefaliei de catre Biserica Mama, este adusa la cunostinta tuturor Bisericilor Ortodoxe surori, carora li se cere sa recunoasca, la randul lor, Biserica respectiva ca Biserica autocefala sora. In prezent, aceasta procedura este considerata insuficienta si se afla in dezbatere in cadrul unei comisii Patriarhia Ecumenica doreste ca Tomosul de autocefalie sa fie semnat numai de patriarhul ecumenic, pe cand alte patriarhii (Rusa si Romana) doresc ca Tomosul sa fie semnat de toti intaistatatorii Bisericilor Ortodoxe surori, dupa modelul actelor Sinoadelor ecumenice semnate de ierarhii care au participat la eveniment.

4. Scopul autocefaliei: comuniunea bisericeasca fraterna sau unitate in libertate responsabila

Atat autocefalia cat si autonomia unei Biserici nu sunt un scop in sine, ci ele vizeaza realizarea comuniunii fraterne si responsabile intre diferite Biserici locale, reprezentate prin episcopii lor, comuniune care nu este nici unitate constrangatoare, nici libertate schismatica (separatista), sau pretext de izolare si de indiferenta fata de viata altor Biserici.

Bisericile autocefale nu sunt Biserici independente dupa modelul statelor independente si suverane, care pot schimba, intr-un fel sau altul, regimul social-politic si constitutia lor fundamentala, deoarece Bisericile autocefale ortodoxe au o constitutie sacramentala si canonic-pastorala comuna, adica o identitate fundamentala care le uneste pe toate si care transcende principiul autocefaliei ca principiu de conducere administrativa proprie. Acest fapt implica indatorirea fiecarei Biserici autocefale de a pastra unitatea de credinta, de viata sacramentala si de structura canonica cu toate celelalte Biserici Ortodoxe, in spiritul Traditiei apostolice si patristice a Bisericii nedespartite a lui Hristos. Vocatia primordiala si esentiala a Bisericii este comuniunea oamenilor cu Sfanta Treime, prin predicarea Sfintei Evanghelii, prin Sfantul Botez, prin Sfanta Euharistie si prin toate Sfintele Taine, toate savarsite de episcopi, preoti si diaconi ortodocsi canonici, astfel incat viata Bisericii sa fie o imagine sau o icoana a comuniunii Sfintei Treimi, „ca toti sa fie una, precum Noi suntem una” (Ioan 17, 21).

O studiere atenta a raportului dintre unitatea si libertatea eclesiala in intelegerea lor ortodoxa, arata ca unitatea bisericeasca autentica nu deriva din subordonare constrangatoare, ci din consultare reciproca si cooperare fraterna, nici libertatea autentica bisericeasca nu deriva din izolare si indiferenta fata de altii, ci este o libertate pentru  comuniune, deci libertate responsabila. De ce? Pentru ca iubirea crestina, slujirea si responsabilitatea in Biserica sunt cu atat mai autentice, cu cat sunt implinite in mai multa libertate. Aceasta legatura stransa care exista intre mentinerea unitatii de credinta si libertatea bisericeasca responsabila este admirabil exprimata in continutul Tomosului de recunoastere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane (din anul 1885), care cuprinde, de fapt, principiile de baza ale invataturii ortodoxe despre autocefalie.

Din acest Tomos reies urmatoarele principii:

a) Conditia primordiala a acordarii sau recunoasterii autocefaliei unei Biserici este: conservarea „unitatii indisolubile a credintei in legatura dragostei”. „Aceasta unitate ramanand neatinsa si neclintita in toate veacurile – se spune in tomos –, chestiunile de administratie eclesiastica si ordinea demnitatilor se pot modifica potrivit cu starea tarilor. De aceea, si Preasfanta, Marea Biserica a lui Hristos, aproband cu toata bunavointa si recunoscand cu duhul pacii si al dragostei schimbarile necesare administratiei duhovnicesti din Sfintele Biserici locale, le binecuvinteaza si le confirma spre mai buna zidire a comunitatii ”

Deci putem afirma ca recunoasterea sau acordarea autocefaliei unei Biserici locale care n-a facut, timp indelungat, dovada capacitatii sale de a pastra neclintita unitatea credintei ortodoxe nu constituie un bine pentru viata spirituala a acelei Biserici si nici o actiune responsabila din partea Bisericii-Mame.

b) Autoritatea suprema responsabila de administrarea sau conducerea unei Biserici autocefale este Sfantul Sinod al acesteia, prezidat de un arhiepiscop, mitropolit sau patriarh. Sfantul Sinod al acestei Biserici nu este subordonat altei autoritati eclesiale, dar, Sfantul Sinod al unei Biserici autocefale trebuie sa exercite aceasta libertate totala de conducere bisericeasca avand constiinta responsabilitatii directe in fata lui Hristos, Capul Bisericii si Arhiereul Vesnic, dupa cum se spune in Tomos: „Asadar dupa cum am deliberat in Sfantul Sinod, cel de pe langa noi, al iubitilor nostri frati in Sfantul Duh si coliturghisitori, declaram ca Biserica Ortodoxa din Romania sa fie si sa se numeasca si sa se recunoasca de catre toti neatarnata si autocefala, administrandu-se de propriul si Sfantul sau Sinod, avand ca presedinte pe Inaltpreasfintitul si Preastimatul Mitropolit al Ungrovlahiei si Primat al Romaniei, cel dupa vreme, nerecunoscand in propria sa administratie interna nici o alta autoritate bisericeasca, fara numai pe Capul Bisericii Ortodoxe celei una, sfanta, catolica si apostolica, pe Mantuitorul Dumnezeu-Omul, Care este singura temelie si piatra cea din capul unghiului, si intaiul si supremul si vesnicul Arhiereu si Arhipastor”.

c) Recunoasterea autocefaliei unei Biserici locale implica, deci, recunoasterea autoritatii sale canonice egala cu autoritatea canonica a celorlalte Biserici De aceea, Sinodul noii Biserici autocefale este numit „Sinod frate in Hristos”. Prin recunoasterea autocefaliei, o Biserica fiica devine Biserica sora avand maturitate eclesiala deplina. Aceasta noua Biserica autocefala se face cunoscuta tuturor Bisericilor autocefale, pentru a fi primita in comuniunea lor universala.

d) In Tomosul de autocefalie se mai precizeaza ca aceasta conducere de sine, in deplina libertate, implica, insa, o conformare libera cu Traditia continua si neintrerupta a Bisericii Ortodoxe.

In partea finala a Tomosului se enumera si alte responsabilitati ale Bisericii Ortodoxe autocefale:

e) Biserica autocefala, desi se bucura de toate prerogativele si drepturile inerente autocefaliei are, totusi, datoria de a pastra comuniunea de credinta si de viata sacramentala cu celelalte Biserici autocefale si, ca atare, Sfantul ei Sinod trebuie sa pomeneasca in dipticele sale pe intaistatatorii acestor Biserici; sa colaboreze si sa se inteleaga cu celelalte Biserici Ortodoxe „in toate chestiunile importante canonice si dogmatice, care au trebuinta de o chibzuire mai generala si mai comuna, dupa sfantul obicei al parintilor, pastrat de la inceput”.

Toate acestea arata ca principiul autocefaliei nu este libertate in izolare, ci libertate in comuniune. Iar daca aceasta comuniune se manifesta mai ales la nivelul comemorarii in timpul Liturghiei celebrata de intaistatatorul unei Biserici autocefale, al informarii reciproce privind intronizarea noilor intaistatatori si al consfatuirilor privind problemele de ordin bisericesc, o colaborare mai intensa in ceea ce priveste viata pastorala in diaspora, misiunea si marturia ortodoxa comuna astazi in lume, ar putea contribui si mai mult la convingerea ca libertatea pe care o ofera autocefalia nu se manifesta in izolare sau autarhie, ci in dinamica vietii bisericesti, in cooperare si ajutorare frateasca.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

* Cuvant adresat cu prilejul primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, vineri 15 octombrie 2010; extras din:  † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Credinta pentru fapte. Lucrarea Bisericii in societate in anul 2010, Bucuresti, Ed. Basilica, 2011, pp. 220-232.