Lunga vreme dezbaterea pe tema unei noi catedrale patriarhale in Bucuresti s-a oprit asupra intrebarii daca este oportuna sau nu constructia unei asemenea biserici si asupra posibilului ei amplasament. Cu cativa ani in urma scriam ca era preferabila construirii unei catedrale noi reconstruirea manastirii Vacaresti ca un act reparator pentru demolarile de biserici din Bucuresti si ca un act de memorie spirituala si culturala a orasului[1]. Reconstruirea Vacarestiului ar fi reprezentat echivalentul actului de reparatie relizat la Moscova prin reconstruirea catedralei din vremea tarista „Hristos Mantuitorul”. Ideea reconstruirii Vacarestilor sau a rememorarii monumentale a locului si rolului manastirii in istoria orasului Bucuresti n-ar trebui abandonata, dar ea pare limpede disociata astazi, in viziunea intaistatatorului Bisericii Ortodoxe Romane ca si a oamenilor politici, de proiectul catedralei patriarhale[2]. Demersurile ferme ale Patriarhiei pentru construirea noii catedrale si in cele din urma colaborarea guvernelor din ultimii patru ani par a fi dus la rezolvarea problemei amplasamentului, dand un nou impuls acestui proiect. Noua conjunctura si noul amplasament, terenul din coltul sud-vestic al Casei Poporului, schimba insa in mod radical datele initiale. Pe de o parte opozitia la acest proiect nu mai este de actualitate, argumentele tehnice, artistice si ecologice disparand, pe de alta parte ideea continuitatii cu un proiect din vremea regelui Ferdinand este anulata de noul context urbanistic[3].
In randurile ce urmeaza as vrea sa aduc in dezbatere trei principii orientative pentru construirea noii biserici. Intai aceasta ar trebui sa evite asocierea cu discursul nationalist si mai larg cu preocuparea pentru identitate nationala, apoi sa nu intre in dialog arhitectural cu complexul de cladiri publice construite de Ceausescu (Casa Poporului, Ministerul Apararii si Casa Stiintei, astazi Casa Academiei), in cele din urma sa se fereasca de pastisarea stilurilor autohtone in arhitectura sacra. La fiecare caveat voi incerca sa schitez si o solutie pentru a sugera o posibila cale prin care aceste capcane ar putea fi evitate.
Numele pe care il poarta proiectul, cel de „Catedrala a Mantuirii Neamului”, pare a fi cazut deja in prima capcana. Desi acest nume este venerabil, fiind folosit de regele Ferdinand cu o rezonanta istorica puternica in anii de dupa primul razboi mondial, el se preteaza usor unei intepretari nationaliste astazi. Ce natiune/neam trebuie sa se vada reprezenatata prin acest monument? Natiunea civica? Natiunea etnica? Natiunea religioasa, in sensul medieval al cuvantului[4]? Contextul dezbaterilor politico-ideologice de azi arunca in incertitudine, ba chiar in derizoriu orice referire la natiune[5]. Nu intru aici in detaliile acestei dezbateri devenita de o presanta actualitate, desi relativ ocultata in dezbaterea publica, dupa prezentarea proiectului Frunda la Consiliul Europei[6]. Este suficient de constatat deocamdata ca eficacitatea politica si relevanta juridica a conceptului de „natiune” scade de la o zi la alta. Argumentul fundamental al indatoririlor statului roman fata de Biserica Ortodoxa Romana, si mult mai eficient juridic, sunt bisericile demolate sau deplasate in locuri care le diminueaza, uneori pana la anihilare, valoarea si rolul artistic si religios, din perimetrul ocupat de Casa Poporului si cladirile inconjuratoare (Spirea Veche, Sf Nicolae-Alba Postavari, Izvorul Tamaduirii, Manastirea Mihai Voda, Schitul Maicilor). Prin aceste demolari, Bisericii Ortodoxe i s-au adus prejudicii materiale, iar terenul proprietate a bisericilor demolate a fost ipso facto expropriat. Statul roman datoreaza reparatii Bisericii Ortodoxe Romane pentru aceste bunuri si are ocazia sa-si plateasca datoria prin participarea la construirea noii catedrale. Aceasta perspectiva reparatorie asupra participarii statului la acest proiect are avantajul de a evita o retorica de asumare si exploatare politica a acestui proiect din partea guvernantilor, oricare ar fi ei.
Pe de alta parte, relevanta nationala a Institutiilor politice instalate de statul post-comunist iliescian in cladirile lui Ceausescu este neglijabila sau chiar nula (a se vedea rata de incredere scazuta in parlamentul Romaniei si in partidele politice, conform tuturor sondajelor de opinie). Memoria vie a orasului este suficient de lunga pentru a nu putea asimila cu usurinta Casa Poporului, simbol al abuzului tiranic, cu un palat al parlamentului, ce s-ar dori simbol al unei renasteri democratice a societatii romanesti. Stafia lui Ceausescu pluteste peste « acropola romaneasca ». Ansamblul numit „centru civic” este in mod obiectiv inestetic, si intruchipeaza crima comisa de regimul comunist asupra Bucurestiului[8]. Acel loc nu poate fi o acropola, dar este la propriu si la figurat o necropola. Santierul Casei Poporului a dus in numeroase cazuri la moartea fizica a propietarilor si locuitorilor evacuati cu forta si in conditii de urgenta din acea zona, ca si la moartea prin accidente de munca inadmisible a unui numar mare de muncitori. Ritmul cerut de Ceausescu pentru terminarea constructiei este cauza acestor accidente de munca, a caror grozavie este accentuata de abandonarea trupurilor moarte in temelii in unele cazuri[9]. Memoria victimelor recente se adauga semnificatiei macabre mai vechi a acestui loc, aceea legata de un vechi cimitir al ciumatilor, din timpul ciumei lui Caragea-voda. Pentru toate aceste argumente fostul „centru civic” nu poate reprezenta o acropola romaneasca.
Acropola, adica cetatea din varful dealului, era fie un loc rezervat in mod exclusiv sacrului, politicul fiindu-i asociat doar in masura in care indeplinea functii sacre, fie era pur si simplu un spatiu de retragere mai usor de aparat, acaparat uneori de conducerea tiranica a cetatii. Daca dealul Casei Poporului (dealul Arsenalului era numele uneia dintre colinele integrate in complexul Casei Poporului) contine vreun aspect sacru, atunci acela nu poate fi decat malefic, un loc al blestemului si al suferintei (cuvantul latinesc sacer contine aceasta ambivalenta). In schimb referinta la citadela unui tiran obsedat de segregarea de restul populatiei din motive de securitate se potriveste pe deplin cu spiritul Casei Poporului.
Din toate aceste motive construirea catedralei in acel loc este o provocare majora. Asocierea cu acel loc si semnificatia lui tocmai evocata nu poate fi evitata decat printr-un contrast estetic si semantic puternic, zguduitor, care sa anuleze orice urma a impresiei, sentimentului, ca ar exista vreo legatura in plan politic si simbolic intre cele doua cladiri. Romania post-comunista face acum eforturi disperate sa se reconcilieze cu cei striviti de utopiile secolului XX, pentru care „Casa Poporului” s-a inscris ca un ultim mod sangeros de persecutie, si incearca sa-i reintegreze pe acestia in sanul ei. O biserica in acel loc se cere, striga, astfel, a fi dedicata martiriului religios si politic (in sensul cel mai nobil al cuvantului: angajarea si militarea pentru binele comun), suferintei produse de actiunea nedreapta, violenta si nejustificata a puterii politice asupra romanilor.
Prin ironia orientarii geografice a locului ales, Casa Poporului si noua catedrala patriarhala sunt obligate sa-si intoarca spatele una alteia. Fatada principala a Casei Poporului este spre rasarit. Amplasamentul viitoarei catedrale este, oricum am intoarce-o, in dosul Casei Poporului. La randul ei, viitoarea catedrala va trebui construita cu altarul la rasarit, si cu intrarea principala la apus, deci va intoarce spatele Casei Poporului. Cu cativa ani in urma, cand nu era inca vorba de amplasamentul din spatele Casei Poporului, circula o caricatura care prezenta noua catedrala ca pe o Casa a Poporului cu turle si cruci. In ipoteza unei cladiri cu turle foarte inalte caricatura ar deveni realitate, dinspre partea de rasarit a orasului s-ar vedea o Casa a Poporului cu turle si cruci. Dincolo de forta evocatoare a acestei caricaturi, este inevitabil sentimentul ca cele doua cladiri s-ar agresa reciproc, daca ar intra in comunicare arhitectonica. Asadar misiunea majora a proiectului noii catedrale este sa separe sau chiar sa izoleze cele doua cladiri una de alta, si prin consecinta catedrala de intreg ansamblul ceausist. Nu este realist, ca sa nu spunem ca este ridicol de-a dreptul, sa gandim ca noua biserica ar putea fi semnificativ mai inalta si/sau mai masiva decat Casa Poporului, astfel incat sa se impuna prin dimensiuni in peisaj, strivind simbolic Casa Poporului. Nu ramane decat sa fie semnificativ mai mica, adica „invizibila” din sau dinspre Casa Poporului. In aceeasi masura Casa Poporului trebuie sa nu existe pentru cel ce s-ar afla in sau langa noua catedrala. Cu toate acestea nu trebuie renuntat la una din ratiunile proiectului noii catedrale, anume sa fie mai incapatoare decat orice alta biserica din Bucuresti si sa devina un monument semnificativ pentru Ortodoxia romaneasca a secolului XXI. Misiunea arhitectului este asadar sa faca biserica mare pe dinauntru si mica pe dinafara. Aceasta perspectiva dinspre interior asupra bisericii ar intruchipa, dupa cum vom arata, in modul cel mai fidel esenta arhitecturii sacre bizantine.
Traditia bizantina in arhitectura
Rostul major si sensul spiritual al catedralei de pe Dealul Arsenalului va fi acela de martirium al victimelor inocente si al locasurilor bisericesti daramate de Ceausescu. Pare sa se apropie momentul cand vom indrazni sa-i onoram la nivel civic[10] si sa ne lasam indrumati spiritual de cei care au avut curajul sa fie martiri. In acest fel noua catedrala va capata cu siguranta o semnificatie nationala.
In Imperiul roman incepand cu secolul al IV-lea, intalnirea dintre spatiul cultului public si civic al „Dumnezeului intrupat si rastignit” si spatiul cultului adresat marturisitorilor Lui desavarsiti, numiti cu termenul grecesc martiri, a dat nastere formelor celor mai inalte de arhitectura antica tarzie si bizantina. Biserica constantiniana a Invierii de la Ierusalim; vechea basilica tot constantiniana inchinata Sfantului Petru la Roma, construita in apropierea locului unde acesta a fost rastignit cu capul in jos si exact deasupra locului in care a fost ingropat; biserica Sfintilor Apostoli la Constantinopol; complexul arhitectural din jurul coloanei sfantului Simion Stalpnicul la Qalat Sem’an, sunt diferite exemple de imbinare a unui locus sanctus, un spatiu al comemorarii apostolilor, martirilor, sfintilor, si al comunicarii cu Dumnezeu prin functia liturgica, adica adunarea publica periodica menita sa faca vizibila coeziunea comunitatii religioase. Pentru lumea crestinismului antic si bizantin intalnirea catedralei si martirium-ului in acelasi spatiu eclezial s-a petrecut in mod firesc. Imprumutand o metafora a istoricului britanic al antichitatii tarzii, Peter Brown, coeziunea comunitatilor crestine a primelor secole s-a cladit in jurul mormintelor, necropolele lumii romane pagane au devenit acropolele crestinismului[11].
Catedrala Sfanta Sofia de la Constantinopol a fost de-a lungul istoriei bizantine o cladire unica. Nici o incercare de a o copia sau imita la scara mai mica sau mai mare nu este atestata timp de aproape o mie de ani. Primii imitatori ai Sfintei Sofia au fost Otomanii. Structura si forma Sfintei Sofii a devenit dupa 1453 un element de identitate arhitectonica otomana. In mod paradoxal, in secolul nationalismelor, statele balcanice eliberate din Imperiul otoman au prelungit traditia arhitectonica otomana construind replici mai mici sau mai mari ale Sfintei Sofii, de multe ori aplicand variantele arhitectonice inventate pentru construirea moscheelor cópii ale Sfintei Sofii. Astfel modelul Sfanta Sofia a devenit un fetis identitar, pierzand sensul unicitatii istorice, functionale si simbolice ale acestei biserici[12].
Sfanta Sofia a fost dintru-nceput atasata functiei imperiale impreuna cu alte biserici importante din Constantinopol. Ea a fost construita astfel incat sa evidentieze triumful politic al crestinismului, asa cum il intelegea imparatul Iustinian, un triumf al unui proiect imperial. Cladirea a fost conceputa cu o structura simbolica bazata pe numerologie, nu pe proportii. Sistemul numerelor sacre infatisa simbolic functia sacra a cladirii. Ea nu putea fi construita decat la aceste dimensiuni, iar dimensiunile de care vorbim sunt exclusiv interioare. Forma exterioara nu conteaza, ea este numai o functie a spatiului interior. Practic, Sfanta Sofia nu avea fatada. Masivele structuri de rezistenta, foarte vizibile din exterior, au inceput, de la prima reconstructie a cladirii sub Iustinian, sa inece structura mai zvelta a primului proiect. Intrarea imperiala in Sfanta Sofia in loc sa fie prin atriumul vestic, care ar fi putut implini rolul de fatada, se facea printr-o deschidere directa in pronaos (nartex) de pe latura sudica printre zidaria masiva a contrafortilor, deoarece corespundea caii de acces cea mai directa dinspre palatul imperial. Esential este sa intelegem ca bisericile bizantine sunt construite din perspectiva interiorului. Biserica este uterul divin in care se formeaza omul nou pentru viata vesnica. Nu exista un exterior al uterului. Precum acesta este cuprins in trupul femeii, la fel biserica se cuprinde in cosmos, in creatia materiala. Interiorul dezvaluie insa o alta realitate, prezenta si viitoare in acelasi timp, cea a imparatiei lui Dumnezeu. Astfel arhitectura interioara devine ea insasi o icoana, o fereastra deschisa spre necuprinsul divin. Micul spatiu interior devine infinit, in pofida limitarii observabile din exterior. Dimensiunile exterioare sunt irelevante in acest proces. Ideea negarii arhitecturii ca mijloc de exprimare diferit de pictura este perfect exprimata si in arhitectura sacra romaneasca, in bisericile bucovinene, unde pictura exterioara anuleaza zidul, ea continuandu-se neintrerupt si organic din interior. In cazul acestor biserici nu exista nici zid, nici fereastra, ci o transparenta totala. Arhitectura s-a identificat total cu icoana, a fost transfigurata si comunica plenar cu cealalta lume[13].
Profesorul Slobodan Ćurčić a demonstrat intr-o lucrare recenta felul in care discretele decoratii exterioare ale bisericilor bizantine simbolizau lumina dumnezeiasca. Imbracamintea de piatra a bisericii era astfel conceputa ca o mandorla de lumina, nimbul radiatiilor luminoase emanate de natura indumnezeita a omului ce se impartaseste din Hristos in spatiul liturgic interior. Caracterul imaterial si atemporal al acestui spatiu era simbolizat prin incercarea de a disimula pana la negare forma arhitectonica exterioara a cladirii.
Din perspectiva arhitecturii sacre bizantine, noua biserica patriarhala din Bucuresti ar trebui sa ramana „invizibila” ochiului profan, deci din exterior. In acelasi timp haosul exterior trebuie sa nu interfereze cu armonia interioara si sa ramana deci invizibil din incinta bisericii. Biserica ar fi in acest fel opusul a ceea ce sunt cladirile dimprejur. Relevanta urbanistica a unui astfel de spatiu eclezial poate sa fie zero din punctul de vedere al sacralitatii. De fapt viitoarea catedrala va avea aceasta relevanta numai cand va inceta s-o caute.
Functia modeleaza spatiul
Pentru identificarea corecta a formelor artistice ale viitoarei catedrale este necesara definirea cu exactitate a functiei respectivului spatiu eclezial.
La ce va folosi aceasta biserica? O catedrala este in primul rand locasul episcopului locului[14]. Aici se adreseaza episcopul comunitatii credinciosilor din cetate, aici isi indruma el turma. Pentru a sublinia rolul simbolic al episcopului ca icoana liturgica a lui Hristos si cap vizibil al comunitatii locale in primul mileniu crestin episcopul ocupa locul din centrul absidei estice, al carui tron era inconjurat de locuri pentru clerul care slujea impreuna cu el. In cazul unei catedrale mitropolitane, absida estica reunea in adunare sinodala intregul corp episcopal al unei mitropolii, de unde provine termenul grecesc sintronos, adica tronul comun, care intruchipa unitatea bisericeasca intr-o regiune mitropolitana. In perioada medio-bizantina liturghia arhiereasca a dezvoltat aspectul procesional al intrarii episcopului in biserica (procesiune ce se numeste cu un termen liturgic latinesc introit, in greceste eisodos). Patrunzand in biserica, episcopul se oprea in fata portilor imparatesti ale altarului in asteptarea momentului cand trebuia sa intre in altar. Locul acestei opriri procesionale, ce corespunde aproximativ mijlocului distantei de la altar la pronaos, era marcat de amvon in biserica Sfintei Sofia de la Constantinopol. Amvonul central, pe care il gasim in diferite alte biserici din primul mileniu crestin, simbolizeaza, conform exegezei Sfantului Gherman patriarhul Constantinopolului (†730), piatra de mormant rasturnata de inger si pe care acesta statea cand a anuntat femeilor mironosite Invierea Domnului[15]. In Sfanta Sofia amvonul a capatat noi semnificatii, fiindca era locul de unde episcopul inalta crucea pentru a o arata tuturor credinciosilor pe data de 14 septembrie (data liturgica ce sarbatoreste descoperirea lemnului Sfintei Cruci de catre sfanta Elena la Ierusalim). De asemenea, amvonul era locul unde era incoronat imparatul, corespunzand exact centrului cupolei.
Alta functie a viitoarei catedrale este cea sinodala, deoarece arhiepiscopul Bucurestiului este si intaistatatorul adunarii episcopilor de pe teritoriul Romaniei. Noua cladire va trebui deci sa puna in evidenta unitatea bisericii prin concelebrarea periodica a tuturor episcopilor ortodocsi ai Romaniei. Mai mult decat atat ar putea fi avuta in vedere posibilitatea ca un sinod panortodox sa se adune intr-o zi in aceasta biserica. In acest scop ar fi interesanta inconjurarea altarului in partea estica de un sintronos largit, un mic amfiteatru de aproximativ trei sute de locuri (ma gandesc simbolic la faptul ca la Niceea, unde a avut loc primul sinod ecumenic, s-au adunat 318 episcopi). Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane sau cel panortodox asezat pe bancile de piatra ale acestui sintronos inaltat ar capata o vizibilitate maxima privind din biserica, ca o continuare in prezent si in icoana umana a iconografiei din registrul intai al absidei, adica a imaginilor sfintilor ierarhi liturghisitori.
Aceasta insistenta, pe care o propune prezentul proiect, asupra institutiei vii a Bisericii, asupra omului ca icoana suprema ridica insa problema rolului iconostasului inalt. Este acesta absolut indispensabil traditiei ortodoxe? Iconostasul inalt cu multiple randuri de icoane, cea a apostolilor, a profetilor si a sarbatorilor imparatesti culminand cu rastignirea a aparut intai in Rusia in secolele XIV-XV si s-a raspandit si la noi si in Balcani in timpul dominatiei otomane. Iconostasul separa ca un zid spatiul altarului de naos. Sensul acestui zid nu este insa separarea celor doua spatii, ci traducerea iconica a ceea ce reprezinta altarul: tron al imparatului ceresc (reprezentat de icoana lui Hristos Pantocrator sau Imparat in dreapta usilor imparatesti), pestera nasterii de la Betleem anuntata de profetiile mesianice (semnificate prin icoanele profetilor), masa cinei celei de taina (infatisata de reprezentarea apostolilor), altar al jertfei (intruchipat de Rastignirea pe Golgota). Ar putea acest discurs iconografic despre semnificatia altarului sa fie redat intr-alt fel, asa incat icoana umana a slujirii ingeresti reprezentata de ierarhii, preotii si diaconii din jurul jertfelnicului sa nu-si ascunda sensul duhovnicesc credinciosilor[16]? Da! In cazul unei biserici de mari dimensiuni, temele iconografice ale iconostasului ar putea fi transpuse pe zidurile mai incapatoare ale altarului, care ar fi vizibile din biserica in cazul absentei iconostasului. Atunci zidul imprejmuitor al altarului ar putea reveni, fara nici o pierdere simbolica, la dimensiunile si decoratiile din bisericile bizantine timpurii: un singur rand de icoane, a Mantuitorului si a Maicii Domnului, a sfantului Ioan Botezatorul si a Hramului Bisericii, eventual cea a sfantului ale carui moaste se afla in altar. Aceste icoane nu acopera cu desavarsire spatiul altarului si nici nu depasesc inaltimea omului.
In cele din urma nu trebuie uitata functia catehetica si euharistica a spatiului. Acea catedrala va fi locul unde Bucurestenii se vor impartasi din acelasi potir cu episcopul lor si vor asculta cuvantul lui de invatatura. Pentru a implini acest scop biserica trebuie sa aiba un naos incapator, sa poata primi intreaga congregatie intr-un spatiu unificat. Altarul la randul lui trebuie sa fie usor accesibil si central din motive de utilitate, in cazul participarii masive la liturghie trebuie prevazuta posibilitatea impartasirii sutelor de credinciosi si deci spatiu suficient pentru desfasurarea acesteia, inclusiv eventualitatea impartasirii din multiple potire simultan.
Functionalitatea complexa a viitoarei catedrale nu poate fi nicicum implinita de planul traditional al bisericilor muntenesti.
Traditia dincolo de stilul arhitectural muntenesc
Stilul arhitectural muntenesc este rezultatul unor conjuncturi functionale si istorice. El a aparut din imbinarea modelului bisericii de manastire cu o capela avand functie funerara pentru familia ctitorului. Pronaosul largit, dupa modelul manastirii Curtea de Arges (plan ce a fost repetat la vechea catedrala de la Targoviste, in actuala biserica patriarhala, in biserica manastirii Radu Voda si in numeroase alte biserici) s-a format pentru a acomoda functia funerara a intregului edificiu. In cazul planului moldovenesc structura bizantina s-a complicat si mai tare prin adaugarea spatiului funerar intre naos si pronaos segmentand si mai mult spatiul interior. Pe de alta parte in stilul muntenesc s-a impus structura trilobata, care este tot o solutie functionala pentru biserica de manastire[17]. Este vorba de fapt de un plan basilical cu o singura nava dilatat in apropierea altarului pentru a crea spatiul necesar pentru cantareti si pentru un ceremonial redus la comunicarea dintre altar si mica comunitate monastica adunata in naos. Bisericile bizantine de dimensiuni mai mari urmeaza planul de cruce inscrisa, care este de fapt un plan basilical cu trei nave redus si acoperit cu o cupola.
In cazul unui plan muntenesc marit, majoritatea credinciosilor s-ar afla in pronaos, departe de altar, iar vizibilitatea actiunii liturgice din naos si din altar ar fi restransa de peretii despartitori ai naosului si pronaosului (sau cel putin ingustarea spatiului inspre naos, asa cum este in actuala catedrala patriarhala) ca si de distanta si de grupul compact al credinciosilor din naos. Numai apelul la marea traditie bizantina poate aduce solutii la problemele functionale pe care le prezinta noua catedrala.
Sinteza neo-bizantina
Astfel, propun alegerea unui plan bazat pe un naos octogonal acoperit in partea centrala de o cupola de inaltime medie sprijinita pe opt coloane formand un octogon interior inscris concentric in octogonul exterior. Spatiul dintre coloanele centrale si zidul exterior poate fi impartit in doua pe inaltime, construind un etaj de galerii, ca la Sfanta Sofia din Constantinopol, care sa inconjoare octogonul numai pe sapte laturi, cea de a opta latura fiind rezervata absidei altarului care sa se ridice pe intreaga inaltime[18]. Octogonul are caracteristica numerologica exceptionala, ca daca diametrul cercului ce inscrie octogonul este multiplu de opt, distanta dintre doua unghiuri ale octogonului este multiplu de trei. Astfel simbolisticii numarului 8, ziua a opta a eternitatii, sau alta interpretare patristica fiind aceea a doua patrate suprapuse reprezentand creatia transfigurata, i se adauga semnificatia treimica a numarului 3.
Viitoarea catedrala va avea nevoie de un altar foarte larg si cat mai central, astfel incat liturghia arhiereasca slujita de mai multi episcopi sa capete un maxim de vizibilitate, creand trairea Imparatiei lui Dumnezeu intr-adevar in mijlocul credinciosilor, si nu ascunsa in spatele acelui tip de iconostas inalt, care in secolul al XIX-lea a devenit aproape aniconic din cauza ponderii decoratiilor si a imbracamintilor din argint reliefat ale icoanelor.
In octogonul mare s-ar profila spre rasarit o absida, care ar adaposti sintronos-ul semicircular cu diametrul spatiului dintre doua coloane ale octogonului interior. Spatiul altarului s-ar extinde spre centrul bisericii pana la o treime din diagonala cercului ce inscrie octogonul interior, raspunzand astfel exigentei formulate mai sus ca altarul sa aiba un caracter central. Masa altarului s-ar afla astfel in spatiul definit de coloanele octogonului interior. Sub altar si-ar gasi locul o cripta cu intrare de-a dreapta si de-a stanga din zona acoperita cu galerii. Aceasta cripta ar putea fi dedicata venerarii moastelor sfintilor Brancoveni si a unui cenotaf reprezentand simbolic martirii prigoanei comuniste. In aceeasi cripta, amplasate exact sub sintronos, isi vor gasi locul mormintele patriarhilor Romaniei, creand astfel o continuitate pe verticala intre sfintii ierarhi liturghisitori de pe peretii absidei, episcopii asezati in sintronos si trupurile episcopilor din cripta, predecesori ai episcopilor slujitori, semn al continuitatii episcopale nenintrerupte in timp. Modelul acestui tip de spatiu sacru sunt cele doua basilici constantiniene, cea a Sfantului Petru de la Roma si cea a Sfintilor Apostoli de la Constantinopol. In ambele cazuri, mormantul sfantului Petru si cenotafurile sfintilor Apostoli se aflau in spatele altarului. Acelasi model se regaseste in basilica manastirii Sfanta Ecaterina de pe muntele Sinai, unde capela rugului aprins se afla in spatele altarului, avand accesul prin cele doua nave laterale ale basilicii.
Proscomidiarul si diaconiconul ar trebui sa fie spatii anexe absidei sintronos-ului, cu acces direct in naos astfel incat iesirea cu Sfintele Daruri sa dea ocol coloanelor centrale prin spatiul acoperit de galerii, sa ajunga pana la intrarea vestica in naos, iar apoi sa parcurga drumul pana la altar prin centrul bisericii. In mijlocul bisericii, exact sub centrul cupolei, s-ar afla amvonul, care ar fi astfel pivotul relatiei intre slujitorii altarului si comunitatea credinciosilor. Din cupola Pantocratorului cuvantul coboara si se intrupeaza sonor prin citirea Evangheliei din acest amvon. Din acelasi amvon se adreseaza patriarhul credinciosilor, fiind literal in mijlocul turmei sale. Tot in acest amvon se opreste procesiunea Sfintelor Daruri, iar distanta de la amvon la portile imparatesti ale altarului ar fi parcursa sub intonarea partii a doua a imnului heruvic „Ca pre Imparatul tuturor sa-L primim, pre Cel nevazut, inconjurat de cetele ingeresti”. Astfel liturghia ar deveni mai dinamica prin sublinierea traseelor procesionale, iar intrarea lui Hristos in lume, semnificata de procesiunea Sfintelor Daruri, ar fi intruchipata cu un spor de solemnitatea prin amploarea traiectoriei descrise astfel.
Masa cinei celei de taina si a jertfei celei fara de sange, prin amplasarea ei avansata in biserica, ar fi inconjurata de intreaga adunare crestina, iar accesul vizual la altar si la ceremonialul procesional ar fi la fel de direct din toate partile naosului.
Biserica in causul mainii lui Dumnezeu
Revenind la ideea „invizibilitatii” bisericii, in dealul artificial al lui Ceausescu ar putea fi sapata o mica depresiune (poate chiar adanca de 15 metri), iar catedrala sa fie construita pe fundul acestei depresiuni. Se ridica aici firesc intrebarea: nu se construiesc, in mod traditional, bisericile pe inaltimi? Cum poate fi justificata o biserica intr-o vale, si cu atat mai mult o vale artificiala? Practica construirii spatiilor sacre pe inaltimi precede crestinismul. Nu este un principiu crestin, ci este mostenit de acesta de la religiile antichitatii in momentul in care crestinismul a devenit religie de stat, in foarte multe cazuri inlocuind material templele existente, fie instaland biserici in templele existente, spre exemplu biserica Maicii Domnului in templul Parthenon de pe acropola Athenei, fie prin constructii noi deasupra ruinelor vechilor temple.
Primele locuri de adunari ale crestinilor au fost insa case particulare. Intr-un astfel de loc s-a desfasurat cina cea de taina. In schimb locul de rugaciune inaintea jertfei a fost o gradina, Gradina Ghetsemani, care se afla intr-o depresiune, dupa cum este ea identificata astazi langa Ierusalim, in Valea Kedronului. De asemenea primele locuri de cult crestine s-au dezvoltat pe locul mormintelor de martiri, iar mormantul este prin definitie un loc ingropat in pamant. Fata de Ierusalim-ul din vremea lui Irod, Golgotha si mormantul lui Hristos erau in afara orasului si intr-o depresiune. In Ierusalim-ul din vremea lui Constantin, deplasat spre nord, antiteza intre vechiul si noul templu, la nivel simbolic arhitectural, intre inaltare si smerire, a integrat aceasta topografie: inaltimea pe care se afla templul lui Solomon, era depasita spiritual prin locatia exterioara si in vale a sfantului mormant. Nu era nevoie ca biserica crestinilor sa fie construita pe dealul templului. Mormantul era centrul. Ceea ce era inainte exterior si marginal a devenit interior si chiar central. Aceeasi logica s-a repetat la Roma cu basilicile sfantului Petru si cea a sfantului Pavel din afara zidurilor, construita pe mormantul sfantului Pavel[19].
Amplasamentul de langa Casa Poporului joaca rolul de mormant al demnitatii si libertatii poporului roman. Din mormantul acesta, care este adanc ingropat in dealul artificial al lui Ceausescu, se inalta noua viata. Antiteza vechi/nou este astfel respectata, de asemenea antiteza polis/necropolis, definitorie pentru primele manifestari monumentale ale crestinismului. Cimitirele, orase ale mortilor, amplasate in afara cetatilor, au devenit orase ale celor vii in eternitate si s-au dezvoltat monumental in consecinta[20].
Acolo unde vom sapa, vom gasi mormantul sfintilor martiri necunoscuti ai teribilului secol XX. Din punct de vedere arhitectural aceasta amplasare a bisericii in causul unei depresiuni, ca intr-o mana protectoare uriasa, este solutia ideala pentru proiectul bisericii „invizibile”. In plus aceasta depresiune ar permite crearea unui context de proportii si masuri naturale proprii (un val de pamant, un arbore, o panta usoara), in cadrul carora biserica si-ar desfasura nestingherita maretia. Propunerea de fata nu anuleaza in nici un fel efectul natural impunator al cladirii si ansamblului nascut dintr-un proiect interior coerent teologic.
Pe intreaga suprafata a terenului ce inconjoara biserica ar putea fi sadit un parc si, in mijlocul parcului, o gradina. Scopul acestora ar fi sa creeze o serie de brauri simbolice succesive, care sa izoleze catedrala de exterior, dar sa reprezinte in acelasi timp praguri care sa marcheze drumul spiritual parcurs spre biserica, transformarea interioara graduala a omului ce se apropie de locul sfant, dezbracarea de omul exterior si imbracarea omului interior. Parcul ar fi braul exterior, inaintand spre inima parcului in care s-ar afla biserica, credinciosul ar trece printr-un peristil cu dublu sir de colonade, care ar inconjura in forma perfect patrata biserica. De la peristil accesul spre biserica s-ar face din toate partile printr-o gradina in trepte coborand spre biserica. Acest peristil ar avea o poarta pe latura vestica, corespunzand intrarii vestice in naos si deci pe axa altarului. Aceasta axa a altarului s-ar prelungi cu o alee pana la marginea parcului, reprezentand intrarea arhiereasca in complexul catedralei patriarhale. Dar asa cum biserica va avea intrari pe cinci din cele opt laturi ale octogonului, tot asa si accesul spre biserica se va putea face din orice directie prin parcul, peristilul si gradina amintite. Este simbolul unui spatiu inchis si permeabil in acelasi timp, strict orientat (in sensul etimologic al cuvantului) dar accesibil de oriunde[21]. Peristilul si gradina pe care o delimiteaza ar face astfel parte din spatiul sacru propriu-zis, jucand rolul de pronaos. Peristilul ar sugera in aceeasi vreme un cub ideal format intre pamant si cer pe urma patratului terestru. Cubul face parte din formele simple cu incarcatura simbolica ale arhitecturii bizantine. El este, dupa Cosmas Indicopleustes, cosmosul, lumea creata de Dumnezeu, prototip al templului vetero-testamentar.
O biserica este imagine a Ierusalimului ceresc, aceasta semnificatie este exprimata prin forma de octogon, figura ce evoca ziua a opta a Imparatiei ceresti. In consonanta cu aceasta dimensiune mistica, gradina ce inconjoara biserica trebuie sa fie o gradina a Paradisului.
Nu este greu de imaginat o sera discreta in parcul ce inconjoara biserica, in care sa se adaposteasca in timpul iernii portocalii, lamaii, maslinii, chiparosii, leandrii care ar compune din primavara pana in toamna o gradina evocand prin vegetatie climatul paradisiac al Ierusalimului pamantesc, valea Kedronului, muntele maslinilor, gradina Ghetsemani. Trecatorul ignorant s-ar lasa atras de mirosul lamailor, portocalilor si al leandrilor spre o gradina miraculoasa inauntrul careia ar descoperi treptat, ca prin minune, si minune ar fi, o „mica biserica”, o biserica mormant, simbol prin excelenta al mormantului lui Hristos, iar intrand inauntrul acesteia ar asista aevea la invierea Domnului, prin explozia de lumina concentrata spre centrul bisericii din ferestrele mari ale tamburului cupolei, si ar descoperi un spatiu fara sfarsit si fara timp.
Tema acestui proiect de arhitectura sacra ar trebui sa fie Noul Ierusalim, tema arhitecturala ce se regaseste atat in crestinismul apusean cat si in cel rasaritean. Voi aminti doar in trecere manastirea Noul Ierusalim construita de patriarhul Moscovei Nikon in anii 1654-56. Sacralitatea unui spatiu este data de capacitatea lui de a se mula pe realitatile spirituale, de a participa la efortul duhovnicesc de a regasi centralitatea prezentei divine. Hramul unui astfel de program de arhitectura sacra ar fi cu siguranta Invierea Domnului.
Am incercat in prezentul proiect sa imbin intr-o sinteza armonioasa si coerenta simbolic, elemente de arhitectura sacra din intreaga lume crestina din perioada unitatii Bisericii crestine: Ierusalim, Constantinopol, Roma, Ravenna, Sinai, basilica octogonala, astazi distrusa, din Antiohia, Sfanta Sofia de la Kiev, si in cele din urma referinte la lumea ortodoxa a celui de-al doilea mileniu crestin, bisericile octogonale rusesti din secolul al XVI-lea, spre exemplu biserica Fericitului Vasile (Vasilii Blajenai), initial denumita a Noului Ierusalim, sau manastirea Noul Ierusalim de langa Moscova. Proiectul manifesta astfel o deschidere ecumenica in sensul bun al cuvantului, aratand ca Romania in secolul XXI poate integra si exprima fara complexe caracterul universal al crestinismului. Aceasta strategie artistica trimite un mesaj: unitatea crestinismului se regaseste prin adaparea la izvoarele comune ale crestinismului antic, medieval si bizantin. In acelasi timp trebuie amintit ca revenirea Ortodoxiei in atentia lumii contemporane s-a petrecut cu ajutorul reinnoirii spirituale prin resursele patristice. Gandirea teologica neopatristica a eliberat teologia ortodoxa de scoala din capcana manualelor scolastice ale contrareformei, introduse pe calea Poloniei si a Ucrainei in secolul al XVII-lea. Ceea ce este Filocalia pentru viata mistica a fiecaruia in parte poate deveni aceasta catedrala pentru viata liturgica a intregii comunitati crestine a Romaniei. Rasadul pus de parintele Staniloaie prin monumentala sa traducere a Filocaliei ar inflori in piatra si in duh, iar catedrala Romaniei s-ar citi vizual ca o gradina duhovniceasca (Leimonarion).
Sper ca aceste randuri sa convinga cel putin ca pentru a construi o noua catedrala este nevoie de un proiect spiritual inainte de cel arhitectural si de utilitatea apelului la intreaga traditie de arhitectura sacra a crestinismului pentru a raspunde provocarilor locului si timpului nostru.
(Petre GURAN, „Arhitectura sacra si constiinta ecleziala oglindite in proiectul noii catedrale patriarhale”, TABOR, nr. 1, aprilie, 2007, pp. 53-63)
[1] P. Guran, « Biserica mare si Cetatea », Aldine, Supliment al cotidianului Romania libera, iunie, 2002.
[2] Pictorul Paul Gherasim, care a urmarit cu atenţie evoluţia proiectului catedralei din anii 1990 incoace, a formulat propunerea de a imbina cele doua proiecte, reconstruind manastirea Vacaresti astfel incat ea sa devina noua catedrala patriarhala.
[3] Pentru istoricul proiectului unei catedrale patriarhale in Bucuresti a se vedea site-ul Patriarhiei romane, compartimentul Catedrala Mantuirii Neamului, https://www.patriarhia.ro/Administratia/CMN/cmn.html.
[4] Petre Guran, « Neamurile in Sfanta Scriptura », Seminarul de marţi de la Biserica Stavropoleos, 1999.
[5] O analiza lucida si echilibrata a nationalismului religios la Ioan Ica Jr., “Destinul doctrinei sociale in Biserica Ortodoxa Romana: radiografia unei dileme”, Gandirea sociala a Bisericii: Fundamente, documente, analize, perspective / Volum realizat si prezentat de Ioan I. Ica jr. si Germano Marani, Deisis, Sibiu, 2002.
[6] Raport despre conceptul de « naţiune » realizat de senatorul Gyorgy Frunda in urma rezoluţiei nr. 1335/2003 a Consiliului Europei si adoptat de catre Adunarea parlamentara a Consiliului Europei in ianuarie 2006.
[7] Din actualitatea ultimelor zile reiese ca intre incompetenta, hotie si abdicare voluntara a prerogativelor suveranitatii institutiile politice ale poporului roman pastreaza prea putina relevanta pentru natiunea romana.
[8] Pentru o imagine de ansamblu a fenomenului demolarilor, a se vedea Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului Romaniei, editura Museion, Bucuresti 1994.
[9] Ioan Popa, Robi pe Uranus, Humanitas, Bucuresti, 1992, passim, si pp. 110-113, 116, 126-129, este marturia inspaimantatoare a unui subofiţer sef de pluton pe santierul Casei Poporului despre condiţiile inumane de munca.
[10] Ma refer aici la raportul-rechizitoriu cerut de presedintele Romaniei, Traian Basescu, unei comisii istorice speciale organizate cu scopul de a putea condamna oficial comunismul ca un regim politic criminal, raspunzator de crime impotriva umanitaţii.
[11] Peter Brown, Cultul Sfinţilor, CEU Press & Amarcord, 1995, traducere de Doina Lica dupa ediţia in engleza The Cult of Saints. Its Rise and Function in Latin Christianity, Univ. of Chicago Press, 1981, capitolele 1 si 2.
[12] Slobodan Ćurčić, The Minaret and the Belfry. Ottoman and Christian Architecture in the Balkans after the Fall of Constantinople, comunicare ţinuta la Princeton in ianuarie 2006.
[13] R. Krautheimer, S. Curcic, Early Christian and Byzantine Architecture (Yale University Press; 1992).
[14] Referinţa la termenii grecesti episcopos tou topou, de unde un alt termen grecesc toparh, stapanitor al locului.
[15] Sfantul Gherman, patriarhul Constantinopolului, Historia ecclesiastica et mystica, Migne, P.G., XCVIII, 383-454.
[16] Numerosi ierarhi ortodocsi in zilele noastre, atat din Biserica Ortodoxa Romana cat si din alte Biserici Ortodoxe, au decis sa citeasca cu voce tare rugaciunile de la masa altarului, care se citeau de obicei in taina, tocmai pentru a-i apropia pe credinciosi de misterul prezenţei lui Dumnezeu in mijlocul lor.
[17] N. Iorga, Cuvantare la sedinţa inaugurala a primului congres internaţional de studii bizantine, Bucuresti, aprilie, 1924, republicata in N. Iorga, Sinteza bizantina, BPT, Bucuresti, 1972, p. 163: „Biserica, afara de rare excepţii, paraseste tipul basilicii cu transepte si galerii pentru a-l adopta pe acela al bisericii monastice de la Muntele Athos, facand din el, incet-incet, cu elemente luate din fondul local, o creaţie jumatate-ţaraneasca, adaptata lumii mici a satelor si targurilor, venind din aglomerarea de sate, care e pecetea tuturor Romaniilor istorice.”
[18] Majoritatea cupolelor vechilor biserici muntenesti si moldovenesti este in forma de octogon. Cazurile in care turla este dodecagonala se datoreaza transpunerii arhitecturale a picturii. Cei 12 apostoli pictati in interiorul turlei se reflecteaza in exterior prin cele 12 laturi.
[19] Este de remarcat ca si majoritatea ctitoriilor domnilor romani au fost amplasate in vale, ascunse de dealuri si de paduri. Nu este suficient sa explicam aceasta particularitate prin nevoia de aparare. Daca ar fi existat un imperativ de ordin simbolic acesta ar fi prevalat.
[20] Peter Brown, Cultul Sfinţilor, CEU Press & Amarcord, 1995, traducere de Doina Lica dupa ediţia in engleza The Cult of Saints. Its Rise and Function in Latin Christianity, Univ. of Chicago Press, 1981, p. 19: „La inceputul secolului al V-lea orasul Tebessa a fost flancat de un imens loc de pelerinaj, construit in zona cimitirului, probabil in jurul mormantului Sfintei Crispina. Locul sfant era in stilul viguros, public, propriu renasterii Theodosiene. Drumul pelerinilor, lung de 150 de metri, trecea pe sub arce mari de triumf si de-a lungul unor curţi cu arcade, imitind, printre mormintele din afara Tebessei, porticurile si strazile unei cetaţi clasice. In aceeasi ani, Paulin de Nola se putea felicita ca a construit in jurul mormantului Sfantului Felix, intr-o zona de la periferie inca numita Cimitile, „cimitirul”, un complex atat de impresionant incat calatorul il putea lua drept un alt oras.”
[21] Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rares si modelul lor ceresc, Bucuresti, 2002, dezvolta pe deplin convingator idea dialogului simbolic intre biserica, ansamblul monastic ce o inconjoara si peisajul natural in cadrul careia este amplasata manastirea. In cazul particular al noii catedrale patriarhale, peisajul urban fiind iremediabil ostil, cadrul natural benefic bisericii trebuie conceput si realizat ca parte a proiectului de arhitectura sacra.
