Cea mai pretioasa substanta din lume era, in timpul irepetabilei „belle epoque”, aerul parizian, o briza culturala care infasura in special cartierul Montmartre si care i-a atras fara putinta de scapare pe numerosi artisti sositi aici din toate colturile lumii: Pablo Picasso vine din Barcelona, Amadeo Modigliani din Italia, Marc Chagall din Rusia, Jacques Lipchitz din Lituania, iar de peste ocean, scriitorii F. Scott Fitzgerald si Ernest Hemingway (ale carui notite nepublicate antum au fost stranse in cea mai frumoasa carte despre Parisul “generatiei pierdute” – dupa expresia lui G. Stein – “Paris est une fete”/ “A Moveable Feast”). Cea mai misterioasa si vibranta aparitie in mijlocul boemei geniale pariziene a fost insa, dupa cum reiese din mai toate marturiile timpului, sculptorul roman Constantin Brancusi.
Din momentul sosirii in Paris (1904) si pana la sfarsitul vietii sale, in preajma lui Brancusi a gravitat avangarda culturala franceza (Ezra Pound, Picasso, Man Ray, Marcel Duchamp, Modigliani). Dar Brancusi a fost in stransa legatura, de asemenea, cu toti intelectualii si artistii romani din capitala Frantei: Tristan Tzara, B. Fundoianu, George Enescu, Theodor Pallady, Camil Ressu, Nicolae Darascu, Panait Istrati, Traian Vuia, Eugene Ionesco, Emil Cioran.
Amestec magnetic de hieratism si vitalitate, venind din departari aproape indescifrabile, dintr-un sat romanesc fara varsta, Constantin Brancusi este probabil cea mai admirata personalitate romana in Franta. Regizorul britanic Peter Greenaway lucreaza acum (2015-2016) la turnarea unui film epocal numit “Walking to Paris”, o ecranizare a calatoriei tanarului Brancusi de la Bucuresti la Paris (1903-1904) – de fapt, o poveste a drumului initiatic, strabatut in mare parte pe jos, de-a curmezisul Europei. Simbolic, o trecere dintr-un strat temporal arhetipal, intr-un timp istoric efervescent.
Pana cand vom putea vedea acest film, ni-l putem inchipui pe Constantin Brancusi, tanarul artist al carui talent explodeaza cu fiecare creatie pe care o daltuieste. Copilaria sa a fost marcata de ani buni de ucenicie in ateliere de boiangerie, in pravalii si birturi. In Craiova, cand nici nu implinise optsprezece ani, construieste – din stinghiile unei ladite in care fusese transportat grau – in pravalia unui domn Zamfirescu… o vioara! Mihalache Lautarul, o autoritate in domeniu, testand vioara lui Brancusi, se pare ca ar fi exclamat: “Ii zice mai bine ca a mea!”, uimit de excelenta rezonanta a instrumentului. In urma acestei intamplari, adolescentul Brancusi primeste o bursa de studiu la Scoala de Arte si Meserii din Craiova.
In 1902 isi continua studiile de “arte frumoase” la Bucuresti. In 1905, la Paris deja, este admis la Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts, unde lucreaza in atelierul lui Antonin Mercie pana in 1906.
In 1907 inchiriaza primul sau atelier, in Rue de Montparnasse, apoi – in 1916 achizitioneaza primul spatiu-atelier personal de sculptura, in Arondismentul parizian 8, insa doar in 1928 se muta in faimosul “Impasse Ronsin” din Arondismentul 15, atelierul cu vitrina de sticla ce avea sa devina el insusi o capodopera, poate cea mai emotionanta imagine a universului lui Brancusi, pe care o putem intalni astazi in Paris – la Centre Pompidou (Muzeul National de Arta Moderna) – in reconstituirea realizata de arhitectul Renzo Piano.
Printre cele 137 de sculpturi, 87 de socluri, 41 de desene si mai mult de o mie de fotografii realizate de Brancusi, o micuta comoara asteapta cuminte sa o privesti in tacere: vioara lui Brancusi, vioara pe care si-a faurit-o singur in adolescenta. Si care l-a insotit la Paris. Vioara pe strunele careia insusi Sculptorul a cantat melodii din folclorul romanesc. Vioara “de acasa”.
V. G. Paleolog, in cartea “Tineretea lui Brancusi” si Radu Varia in “Brancusi” (lucrare publicata la New York in 1986, aparuta apoi si in franceza – in 1989) ofera amanunte si despre muzicianul Brancusi, cel care l-a inflentat pe pianistul de cabaret Erik Satie in compunerea excentricelor sale “Gymnopedies”, cel care ii adora pe creatorii de jazz americani (Armstrong, Dizzy Gillespie, Gershwin), cel care ii considera pe Wagner si Beethoven exagerati, creatori de muzica “barbara” sau “prea dramatica”, iar pe Bach il vedea asemenea “unui leu pasind maiestuos intr-un desert fierbinte”… Violonistul Brancusi canta de dor de acasa, iar vioara sa a ramas tacuta in studioul muzeal impietrit in inima Parisului…