Este stiut ca un mare artist poate re-crea un rol, domina o distributie, un spectacol, salva o regie, ramanand o referinta pentru multi, multi ani si intrand in competitie directa cu ilustri inaintasi. Este, iata, cazul basului american Samuel Ramey (nascut in 1942), care de aici incolo se va identifica cu personajul lui Boito. Spectacolul Operei din San Francisco (octombrie 1989) ii apartine in intregime, Ramey spulberand totul in jur. Parintele acestei productii s-a dorit a fi de fapt regizorul Robert Carsen (ajutat de Michael Levine – creatorul decorurilor si costumelor), care n-a reusit decat un spectacol inegal, un fel de mixtum-compositum, intr-o conceptie clasica cu elemente moderne si incarcata excesiv de simboluri. Printre cele mai reusite gaselnite: prezenta permanenta a ingerilor ca martori ai pariului cu diavolul (chiar daca Mefisto ii evacueaza rapid dintr-o loja in scena Sabbat-ului clasic, conceputa in forma de „teatru in teatru”), carcera Margaretei (in fapt gradina incantata in care l-a cunoscut pe Faust, acum vestejita), grotescul mastilor in scena Sabbat-ului de pe muntele Brocken simbolizand mizeria umana pastrata si dincolo de viata (aici Mefisto canta Ecco il mondo, vuoto e tondo jucandu-se cu un balon care, evident, plesneste la sfarsit). In rest, era oare nevoie ca bietul Faust, si asa cam speriat, sa zboare atarnat de un cablu pana in inaltul teatrului dupa semnarea pactului cu diavolul? Sau era nevoie sa recunoastem eticheta „Johnnie Walker” pe sticla din care bea Mefisto in timp ce-si da o… pasienta?! Probabil ca nici el nu era sigur de final!…
Ansambluri bune se afla sub bagheta lui Maurizio Arena, rutinier, dar care ca orice maestru italian are tempii in sange, lucru suficient pentru un spectacol ce nu se doreste foarte profund, cel putin din punct de vedere muzical. Dennis O’Neill (Faust) este ceea ce numim curent un cantaret de stagiune. Registru complet dar necalitativ, limitat in expresie, preocupat de sunet, cu ochii frecvent la dirijor, distonand usor in acut, tenorul nu ne-a emotionat nici in Dai campi, dai prati, nici in Giunto sul passo estremo. Gabriela Benackova s-a prezentat in dubla ipostaza, Margareta si Elena. Vocal, in general nu este ce trebuie, o anumita saracie a sunetului n-o potriveste timbral cu ceea ce cere postromanticul Boito (glas carnal de soprana, lirico spinto pentru Margareta si drammatico spinto pentru micul rol al Elenei). Dar o tehnica precis stapanita ii da si ne da siguranta rezolvarii tesaturii si, iata, L’altra notte e cantata bine, transmitandu-ne o oarecare emotie (in orice caz, soprana este mult mai implicata in rol decat o vazusem anterior la Viena intr-un spectacol cu Andrea Chenier), iar pianissimele din duetul cu Faust sunt realmente frumoase. Un detaliu cu consecinte nu prea placute auzului – incercarea de legato intre acute nevibrate, in piano, care prin efectul nedorit o si departeaza stilistic.
Gabriela Benackova
Si in fine, Samuel Ramey. Un glas impunator, egal pe registre (fie-mi iertat banalul termen, dar, efectiv, vocea sa este o coloana monolitizata pe intinderea celor doua octave) si utilizat spre a da o exceptionala autoritate frazei, un panache extraordinar in care cuvantul este preferential accentuat. Fara a avea caldura lui Siepi sau clocotul lui Christoff (Ghiaurov a inregistrat prea tarziu rolul pentru a intra in discutie), vocea lui Ramey are o rezonanta, o penetranta si o rara capacitate de a produce bucurie sonora. Aici, in Mefistofele, nu utilizeaza o mare varietate de nuante (desi intuim posibilitati de morbidezza in finalul prologului) pentru ca rolul este conceput in dimensiuni statuare. Nu exploateaza elementele veriste ale partiturii in mod abuziv, asa incat linia generala ramane in parametrii bunului gust. Usor neincalzit in Ave Signor, Samuel Ramey canta monumental Son lo Spirito che nega, Ecco il mondo (culminatia serii) ca si finalul. Personajul este grandios, dominator, sigur pe el, arogant, distins dar si sarcastic, insinuant, dispretuitor. Aceasta e frumusetea diavolului in viziunea lui Ramey, o frumusete la care interpretarea muzicala contribuie din plin. Si la urma urmelor spune ceva si… freamatul in fotolii al doamnelor si domnisoarelor video-spectatoare la vederea domnului Ramey torse nu incins cu franghia care-l leaga de lumea de sus…
(Opera Live, Editura Artprint, Bucuresti 2002)
