Luna ianuarie a anului 1967 a insemnat pentru istoria muzicii comemorarea a zece ani de la moartea lui Toscanini. Teatro alla Scala l-a omagiat pe faimosul sef de orchestra printr-un concert cu Recviemul verdian sub bagheta lui Herbert von Karajan. Cu cateva zile inainte de premiera, von Karajan a imortalizat concertul pe videocaseta, in sala Scalei, fara public, ramanand pentru posteritate sansa vizionarii unei realizari absolut exceptionale.
A-l privi pe von Karajan este in sine un spectacol fascinant. Depasind perfectiunea executiei, concepand filosofic actul interpretativ, Karajan se contopeste cu sunetul si, transfigurat, transcende spre absolut. Aparatul orchestral-vocal il urmareste ca vrajit. Mainile sale de celebra expresivitate, descatusate de bagheta, se mladiaza, se deschid, se impreuneaza cu o rara eleganta, invita, incita, modereaza; degetele nuanteaza imperceptibil, bratele cuprind ca niste aripi uriase spatiul, planand deasupra instrumentistilor, in timp ce maestrul, cu ochii rareori deschisi, murmura textul sfant al liturghiei la unison cu corul sau solistii… Karajan iradiaza, este evident, un fluid magic izvorat din contopirea intima a scriiturii verdiene cu sentimentul religios care inunda eterul, cuprinde interpretii in accesul spre sublim.
In aceste conditii, lectura (daca se mai poate numi astfel) rezervata de maestru Messei verdiene este gandita intr-o atmosfera de adanca reculegere, de o sobrietate extrema in care numai pasajele dramatice din Dies irae ies in evidenta printr-o framantare launtrica descinsa parca dintr-o fresca de Michelangelo. Dar Karajan nu cade in extaz divin. Tempii usor mai alerti (ma gandesc comparativ cu versiunile de pe disc ale lui de Sabata sau Serafin) nu ating insa viziunea cvasilaica a lui Toscanini, dar confera un umanism pronuntat, ca un efort al spiritului uman in depasirea pragului mortii.
Orchestra Scalei poarta inca amprenta aceluia care a construit-o in forma moderna, Arturo Toscanini. Sunetul este cald, corzile au intonatii sfasietoare (Requiem aeternam) sau catifelate (Offertorio), partidele orchestrale au o individualitate impecabila, dar in pasajele de tutti se unesc in admirabila omogenitate, incisivitatea alamurilor in Tuba minim sectioneaza parca spatiul acustic (asa cum a dorit Verdi, patru trompete sunt distantate de masa orchestrei, aici – plasate in loji). Aceeasi omogenitate este in primul rand caracteristica ansamblului coral (circa 120 de persoane), care canta splendid nuantat. De la murmurul din Requiem aeternam la Te decet hymnus rostit cu sobrietatea implacabilului, la rascolirea din Dies irae, la declamatia Quantus tremor est futurus ingrozit soptita care parca prevesteste infricosatoarele salve de trompeta ce deschid Tuba mirum (figurile coristilor sunt aici deosebit de expresive), prin rigoarea sectiunii Sanctus (care la Karajan poate nu are brilianta ceruta unei Fugi, ci meditatia unei rugi inaltate cerului, involburate in finalul tumultuos in tutti) si, in sfarsit, pana la linistea suprema din Libera me, corul este la inaltimea renumelui sau. Un analist meticulos poate ar descoperi minuscule necorelari cor-orchestra-solisti in unele atacuri (care in studio ar fi fost corijate), dar atmosfera de inaltare spirituala emanata de aceasta inregistrare live o situeaza in postura unei mari realizari, oricum superioare celei facute cinci ani mai tarziu in studiourile Deutsche Grammophon de acelasi von Karajan in formula Freni/Ludwig/ Cossutta/Ghiaurov/corul Wiener Singverein/ Filarmonica din Berlin.
Leontyne Price, la apogeul carierei (avea 40 de ani), era deja autoarea unor celebre inregistrari integrale (Forta destinului, Aida, Trubadurul – primele editii, Bal mascat, Ernani). Soprana verdiana prin excelenta, in fapt o lirico-spinto cu lejeritati in acut, Price impresioneaza aici prin cantul piano-legato rezultant intr-o frazare mirifica cu portamenti exemplare si sonoritati flautate de o rara transparenta, surprinzatoare mai ales datorita culorii mai profunde a glasului sau, uneori parca mai consistent chiar decat al Fiorenzei Cossotto (Recordare). Aici, Price acorda cantului sau inflexiuni pasionale contrastand sobrietatii mezzosopranei. Impresionante sunt arcul neintrerupt pe care soprana il circumscrie cvartetului solistic in Kyrie eleison, tertetul Quid sum miser, aureola – in cantul vocalizat – pe care o confera cvartetului Salva me si sectiunii Lacrymosa, superba fraza lunga… Eis, Domine, et lux perpetua luceat eis si Si bemol-ul culminant in pianissimo din Libera me. Price si-a prezervat cu mare grija acutul nefortand niciodata registrul grav cu note de piept care, dupa o veche teorie, putea sa-i afecteze ambitusul. Este probabil cauza unor sunete voalate, matizate in Hostias sau Libera me.
Fiorenza Cossotto (nascuta in anul 1935 dupa Ch. Osborne sau in 1933 dupa R. Mancini si J. – J. Rouveroux – cochetaria divelor este desavarsita) se afla, cred, in perioada de aur a carierei sale. Impresia este surprinzatoare, intrucat Cossotto, dotata de la natura cu o voce de Falcon usor aspra, si-a dispersat de-a lungul timpului concentrarea notelor mediu-acute ajungand la stridente veriste si un cant in forta, non-sfumato. Aici insa tanara mezzosoprana canta instrumental, cu pianissime suspendate, putin vibrate (Liber scriptus, Quid sum miser), cu grave di petto impresionante (in finalul din liber scriptus), cu un La bine atacat in aceeasi sectiune, cu o frazare excelenta in Lacrymosa. Iata un stil pe care Cossotto nu trebuia sa-1 paraseasca.
La 31 de ani, Luciano Pavarotti fusese inclus in cvartet ca urmare a succesului din Boema de la Scala sub bagheta aceluiasi von Karajan. Culoarea, limpezimea si proiectia glasului sau de tenore di grazia la acea data sunt foarte potrivite pentru partitura verdiana. Pavarotti are sonoritati si moliciuni de sorginte gigliana in Salva me si Ingemisco, iar in Quid sum miser utilizeaza o mixtura mezza-voce-falsetto pe registrul central care prevesteste cristalizarea unei mezza-voce pure – arma de temut a celebrului Luciano. Si daca pana la Ingemisco ochii sai mai cercetau cu infrigurare partitura (ca de altfel si ai lui Ghiaurov), semn al unei emotii explicabile, de aici el se abandoneaza cu totul fluxului muzical si magnetismului exercitat de dirijor. Intr-adevar, Karajan parca modeleaza acest Ingemisco pe care Pavarotti cu glasul sau argintat il canta cu o luminozitate solara, divina. Si bemol-ul glorios proiectat incununeaza pagina. Angelic canta Pavarotti si Hostias, in care as fi dorit insa ca fraza de lungime belliniana Tibi, Domine laudis offerimus, sa fie integral arcuita dintr-o singura respiratie.
Nicolai Ghiaurov, la 36 de ani, isi etaleaza vocea ampla de bas bine focusata, remarcandu-se in Mors stupebit (mai putin atent insa la respiratie, fragmentand fraza Judicanti responsura si finalizand-o excesiv patetic) si in Salva me in care isi mladiaza glasul intr-un legato frumos maiestrit. In acut se face simtit un mic semn al unei opacitati care peste ani va veni.
In ansamblu, servind spiritul partiturii si gandirea dirijorala, cvartetul solist creeaza o atmosfera de sublima reculegere, degajata de orice unda de teatralitate si reveleaza prin cantul sau un profund simt al sacrului.
Regia inregistrarii video este semnata de H. G. Clouzot, un bun eunoscator al partiturii, care a stiut sa orienteze miscarile videocamerei cand fulgerator, cand abia intuit, creand o ambianta emotionala concordanta discursului muzical. Gravata si pe CD (casa Melodram), inregistrarea pe care am supus-o atentiei sta alaturi de marile editii reusite in studio de Victor de Sabata si Carlo Maria Giulini.
Un recviem pentru eternitate…
Luciano Pavarotti, Fiorenza Cossotto, Leontyne Price, Nicolai Ghiaurov
(OPERA LIVE, Editura Artprint, Bucuresti 2002)
