Turandot in 1926
Sunt 12 spectacole de opera cu titlul “Turandot”, cel mai cunoscut fiind desigur cel scris de Puccini (iar contemporanii sai au mai compus altele cinci!). Povestea lui Turandot i-a fascinat pe europeni secole de-a randul, neepuizandu-si nici astazi puterea de seductie. Turandot (Turan-doxt, Turandoct, Tourandocte, Turandokht) este un nume persian, insemnand “fiica Turanului” (=Asia Centrala). Istoria sa a fost prinsa in colectia “Povestilor persane” (“1000 si una de zile”), o replica la cele “O mie si una de nopti” ale Seherezadei. Orientalistul francez Francois Petit de la Croix publica traducerea acestora in 1710-1712, iar povestea lui Turandot i-o atribuie naratorului popular (Dervish) Moqlas, de la care ar fi auzit-o in Isfahan sub titlul “Povestea printului Calaf si a printesei din China”. Prima versiune scenica a povestii a fost tratata in cheie parodica, Alain Rene Le Sage scriind in 1729 o piesa satirica (o forma de opera comica), in colaborare cu Jacques Philippe d’Orneval.
Dramaturgul venetian Carlo Gozzi se ocupa in 1762 de productia unei reprezentatii ‘Turandot”, descrisa drept o “Fabula teatrala tragicomica, de inspiratie chineza, in 5 acte”. Este evident ca in acea epoca un ocean de ceata plutea intre Europa si China. Astfel ca imaginatia scriitorilor occidentali furniza proiectii semantice tot din rezervorul imaginarului european. Friedrich von Schiller a oferit piesa de teatru “Turandot, Prinzessin von China” actorilor de la Hoftheater – Weimer (1801-1802), scrisa in stilul tragediilor grecesti antice. Aceasta drama a sta la baza libretelor alese de Puccini (“Turandot”) si Strauss (“Die Frau ohne Schatten”). Carl Maria von Weber descopera in “Dictionarul muzical” al lui Rousseau o melodie asiatica, pe care o prelucreaza pentru “Uvertura chineza”, inspirata de piesa lui Schiller. (In 1943 Paul Hindemith compune “Turandot, Scherzo”, partea a doua a “Metamorfozelor simfonice pe teme din Carl Maria von Weber”). … Sunt doar cateva mentionari ale primelor spectacole dedicate legendarei Turandot. Compozitorul Ferruccio Busoni propune o suita pentru orchestra “Turandot”, pe care Max Reinhardt o pune “in scena” in 1911, la Berlin (“Turandot, Printesa Chinei – o “chinezarie” in trei acte”).
“Turandot”-ul pe care il stim aproape toti este cel al lui Giacomo Puccini, un spectacol cu premiera in aprilie 1926 (Teatro alla Scala, Milano; dirijor: A. Toscanini) si cu un final euforic scris de Franco Alfano, cel care a completat in note personale compozitia ramasa neincheiata de Puccini. Libretistii Giuseppe Adami si Renato Simoni s-au bazat pe versiunea schilleriana a textului original al lui Carlo Gozzi (retroversiunea in italiana fiind realizata de Andrea Maffei).
In 2001 Luciano Berio propune un final alternativ al spectacolului “Turandot” (cu o orchestrare mai discreta), iar in 2007 compozitorul chinez Hao Weiya adauga profunzimile glorioase, dar suave ale “Cantecului florii de iasomie” partiturii lui Puccini, pe care Alfano, cu a sa “Nessun dorma”, a deturnat-o triumfal spre perceptia de tip “western” a happy-end-urilor obligatorii, chiar daca superficiale.
De la “Ma il mio misterio e chiuso in me; il nome mio nessun sapra”, “le stelle che tremano d’amore e di speranza” – pana la statutul de piesa pop a ariei “Vincero” (Luciano Pavarotti – pe genericul BBC al Campionatului Mondial de fotbal din Italia 1990) … Turandot, povestea unei inimi ferecate (pentru totdeauna?) in gheata.
* De cautat si: Nizami Ganjavi (1141-1209, Persia) – “Povestea unei printese rusoaice intr-o marti in Pavilionul Rosu al lui Marte”; Bertolt Brecht (1898-1956, Germania) – “Turandot sau Congresul inalbitorilor”.
