Nicolae Herlea in rolul Scarpia
The World Biggest Event. 1975. Only in Japan. In acel noiembrie, senzatie in mass-media nipona si in lumea liricii mondiale! Subiectul? Maria Callas se hotarase sa-si faca reintrarea in spectacol dupa zece ani de absenta. Impresarii alesesera partenerii divei pentru cele patru reprezentatii cu Tosca (la Yokohama si Tokio) – Giuseppe di Stefano (Cavaradossi) si Nicolae Herlea (Scarpia). „Lucrez din greu” – scria Maria, „pentru ca in acest an sau voi fi cu mult mai bine sau totul se va sfarsi”. Dar anul acela a insemnat pentru La divina renuntarea definitiva. Murise si Onassis… (Vom sti oare, vreodata, cat a insemnat acest om pentru ea?)… „Am luat o decizie grava. Nu voi mai canta… Sunt terifiata de perioada pana la spectacole. Nervii mei nu mai rezista’‘. O reflectie sfasietoare, dar care proiecta starea de spirit a artistei. Valul pe care de catva timp si-l asternuse peste existenta s-a indesit si nu s-a rupt decat peste doi ani, cand trupul ei neinsufletit a parasit apartamentul din Av. Georges Mandel, spre legenda.
Montserrat Caballe a fost cea care a inlocuit-o atunci in Japonia. O Caballe in plina glorie, la care inclinatia pentru marile roluri romantice belliniano-donizettiene se face simtita cu efecte benefice asupra lungimii frazei, asupra legato-ului din duetele de dragoste. Renumitele pianissime sunt acolo, la locul lor, dar pe ansamblu verismul Toscai nu ii e la indemana, accentul si flama personajului sunt estompate pana la o creionare placida, lavorizata bineinteles si de inexpresivitatea actritei Caballe. Giuseppe di Stefano (autor si al unei regii clasice, cuminti, nestridente) era la patru ani de cand il vazusem la Bucuresti si, evident, intr-o forma si mai precara. Sinceritatea comunicarii si cununa de vedeta nu compenseaza nici sunetele deschise, albe ce se insiruiesc de multe ori nelegat, nici respiratia, problematica acum. O umbra…
Si in fine Nicolae Herlea, regal, dominandu-si ilustrii parteneri si culegand crema aplauzelor. Vocea sa, pe care ori de cate ori o auzim o resimtim ca facand parte din patrimoniul dintotdeauna al culturii noastre nationale, exercita si aici acea fascinatie provenita din culoarea si velurul unice, din nobletea frazei, din stralucirea notelor inalte. Dar in rolul baronului Vitellio Scarpia, toate acestea sunt puse in slujba plasmuirii unei tipologii cumplite a personajului. Aruncand ab initio la cos o intreaga galerie de Scarpia rugosi, urlatori, super-veristizati (Cappuccilli, Manuguerra, Wixell etc.), Herlea este aristocratul rafinat, elegant, plin de subtilitate care se insinueaza pe nesimtite pentru ca apoi, ca stransoarea unui sarpe, sa nu ofere nici o sansa. De aceea nobletea frazei, a accentului, sensul ascuns al cuvantului nu-l parasesc niciodata, facandu-l si mai odios. Acel canto morbido e legato cu tente in mezzavoce in pasaje ca Ed or fra noi parliam da buoni amici sau Partir dunque volete fac sa simti fiori de gheata, cu cata ipocrizie este utilizat. Ca si prefacuta gentilete cu care rosteste Basta Roberti… Portatelo qui. Aici este vorba si de o profunda intelegere si redare stilistica a celebrului canto di conversazione puccinian. Dar Herlea are si momente de mare forta, cu un aplomb vocal de un squillo deosebit, de o autoritate, un slancio si o aura senioriala cu care domina scena de la intrarea Un tal baccano in chiesa si pana la paroxisticele E forza che s’adempia la legge!, Aprite le porte che n’oda i lamenti!, Ma fatelo tacere! Toate sunt tratate muzical, neexcesiv, fara sa iasa din calibrul dialectic-dominator cu care-si concepe cercul cu care strange victima. De altfel, Scarpia in viziunea lui Herlea nu este atat pasional, cat rational, cerebral si evident posesiv.
Disimularea vicleana a substratului personajului o face printr-o exemplara tinuta de baron sicilian de o galanterie rece. Figura expresiva, aparent impenetrabila dar cu fine nuantari, completeaza fotograma. Formidabil este zambetul acela aparte, misterios-triumfal cu care asculta dialogul Toscai cu Mario No… coraggio… Taci… sprezzo il dolor, sau atitudinea agasata cu care insoteste Tal dei profondi amori e la profonda miseria. Masca ii cade doar de doua ori, nevazut de nimeni, in aparte-uri de mare substanta – finalul Te Deum–ului si dupa Non resta che un ora di vita. Atunci figura i se transforma, ochii arunca scantei, intuiesti ura demonica ce il mistuie…
O bucurie imensa a constituit obtinerea acestei casete, poate unica in videografia internationala a maestrului Herlea (in anii aceia sistemul nu era comercial), consfintind un rol de exceptie.
Un singur regret. Sentimental poate. Acela ca II Divino – Nicolae Herlea – nu a avut sansa sa cante alaturi de La Divina – Maria Callas. Dar ramane mandria faptului ca a fost ales pentru The World Biggest Event, inaintea unor Gobbi, Milnes sau Bruson, denotand locul pe care marele artist roman il ocupa in lumea liricii.
Poza de sus: Montserrat Caballe si Giuseppe di Stefano
(Opera Live, Editura Artprint, Bucuresti 2002)
