Deja a asocia aceste patru nume este suficient pentru un titlu soc, care sa stea marturie faptului ca baritonul roman, demult patruns in lumea selecta a liricii, si-a incununat cariera in acele seri de decembrie ale anului 1986. In fine, dupa cinci ani, caseta este disponibila. Mai bine mai tarziu decat niciodata, vom spune, pentru ca spectacolul merita sa fie vazut si avut in videoteca, fiind pe de-a-ntregul demn de prestigiul teatrului care l-a gazduit si al directorului sau muzical, domnul Muti.
Nu mai insist asupra calitatii unice a orchestrei si corului, de care am mai pomenit si cu alte prilejuri, este aceeasi, evidenta si coplesitoare prin ton si omogenitate. Dar Riccardo Muti, ganditor profund asupra partiturii, cercetator minutios si constructor de ample edificii sonore, vine si modeleaza o materie prima minunata, o insufleteste, o face sa trepideze la maxim voltaj. Pentru ca dirijorul este un temperament exploziv, ardent, vulcanic, cu o gestica ampla, nervoasa, cu desene si taieturi precise, ferme, ale spatiului fizic si acustic. Imprimand un tempo mai rapid decat poate ne-a obisnuit marea traditie italiana, Muti creeaza continuu o presiune asupra ascultatorului, implicandu-l fara ragaz si dand un neobisnuit relief sonor, o dinamica rarisima arhicantatelor pagini verdiene. Iata allegro-ul agitatissimo din scena a treia, turbulenta finalului primului act, allegro-ul introductiv la marea arie a Abigaillei sau cabaletta ce urmeaza ariei Dio di Giuda, unde parca si ansamblul este surprins. Iar concertato-urile curg fluid, pe acest fond de neliniste prevestitoare a unor teribile fapte.
Pentru ca Muti, in scena corului Va, pensiero neabdicand de la tempo-ul usor accelerat, sa faca sa adie o boare de liniste, de pace. Aici am gasit si cel mai bun moment al regiei lui Roberto de Simone (altfel narativa, clasica). Picturale sunt siluetele imobile in ruga ale coristilor pe fundalul bleu-ciel; dar gandul imi zboara fara voie spre scenele analoge ale lui Giorgio Strehler tot la Scala, in Macbeth-ul anului 1979… Revenind la maestrul Muti, admirandu-l aici fara rezerve, imi exprim credinta in sensibilitatea sa, chiar daca nu o exteriorizeaza intotdeauna, pentru ca prea mare este preocuparea pentru varietatea tonurilor si culorilor…
Eduard Tumagian
Eduard Tumagian a debutat in acea seara in II tempio della Scala si debutul a fost stralucit. Deplin stapan pe fraza verdiana eroica, avantata, baritonul nostru intra cu mare autoritate in scena cu Di Dio che parli? si canta cu accente otelite, cutremuratoare In mar di sangue sau Saccheggiate, ardete il tempio din primul act, precum si Ascoltate i detti miei din cel de-al doilea. Forta accentului i se reveleaza si in duetul cu Abigaille in replici ca Oh frode! sau Menzogna! A morte! In toata aceasta desfasurare, Tumagian, artist inteligent, lucreaza asupra expresivitatii cuvantului si frazei, gasind loc sa dea o culoare ironica in Ben l’ho chiamato in guerra, un mister aparte-ului S’appressan gl’istanti (marcat chiar de Verdi sotto voce e cupo) sau o expresie derutata, infricosata in allegro-ul Chi mi toglie il reggio scettro? din finalul actului al doilea. Toate acestea, consecinta a maleabilitatii vocii sale. Altor pasaje, mai lirice, le daruieste o dulceata si o moliciune deosebite si un frumos legato. Iata-l in primul act intonand cu mare emotie O mia figlia sau Ah, perche, perche sul ciglio, iar in duetul cu soprana, imbatranit, apasat, purtand parca povara loviturii II fianco, perche, perche mi reggi? Superb-afectuos suna in aceeasi sectiune Deh, perdona, deh, perdona sau Oh, di qual onta aggravasi, timbrul sau nobil devenind si mai frumos in asemenea fraze in care, ingenuncheat, strecoara unda de durere.
Anturajul lui Tumagian este dintre cele mai bune. Ghena Dimitrova a detinut si mai detine monopolul teribilului rol al Abigaillei. Soprana dramatica de mare calibru, nu are practic probleme pe ingrozitoarea tesatura si canta suveran, impresionand. Dar marele castig este in modul de abordare al pasajelor lirice unde isi regleaza navalnica voce si in sensul deslusirii corzilor sensibile ale eroinei. Cunoscand cateva din evolutiile ei anterioare la Arena di Verona sau pe disc, cred ca meritul unei astfel de prestatii precum cea de la Scala sta in lucrul cu maestrul Muti, sever si fin stilist. Tot intr-o foarte buna forma Paata Burchuladze (Zaccaria) si Raquel Pierotti (Fenena).
Am rememorat putinele editii discografice de studio existente si spectacolul similar de la Scala, dar cu Renato Bruson in rolul titular. De ce, in ansamblu, personal il prefer pe Tumagian? Nu din patriotism local, va asigur! Ci pentru ca unei conceptii analitice similare cu a lui Gobbi, el ii impune o calitate timbrala superioara faimosului bariton italian; pentru ca Manuguerra (alesul lui Muti din 1977) e prea rugos si liniar; pentru ca Piero Cappuccilli a inregistrat rolul prea tarziu, cand proiectia glasului sau nu mai era cea din tinerete. In fine Bruson, cu un timbru splendid (voi reafirma aici ca are cea mai frumoasa voce de bariton italian de la Bastianini), nu este un mare maestru al nuantelor (ascultati-l cu atentie incercand sa depasiti fascinatia timbrala!), de aici decurgand deseori o senzatie de monotonie. Ce pacat deci ca domnul Muti a inregistrat deja Nabucco pentru EMI, caci altfel sunt sigur ca s-ar fi imortalizat in CD spectacolul cu Tumagian. Dar, poate timpul nu-i trecut!
(Opera Live, Editura Artprint, Bucuresti 2002)
