Luciano Pavarotti in Don Carlo la Scala
O stire stupefianta ne-a fost servita de presa si TV in zilele ce au urmat deschiderii stagiunii scaligere, din 7 decembrie: II tenorissimo Pavarotti a primit oprobriul unei anumite parti a publicului, in spectacolul cu Don Carlos (…).
Ca de obicei, onoarea de a conduce masivul ansamblu a revenit lui Riccardo Muti, care a oferit partiturii verdiene o lectura viguroasa, plina de viata, miscare, culoare, o lectura de un tragism accentuat. Alertarea tempi-lor, evidentierea unor sonoritati orchestrale parca acum inventate (cine ar fi tratat in forma de Marcia funebre finalul Largo al cvartetului din al III-lea act?), imbinarea cantabilitatii frazei verdiene cu cultul accentului, au facut sa fim martorii unui Don Carlos redescoperit, cateodata aflat la limita expresionismului – ma refer la variatiile de tempo si intensitate contrastanta din finalul actului al III-lea. Si chiar daca, in tot acest context, unii tempi se cereau mai domoliti – duetul Filip/ Posa, sau pasaje din O don fatale, spre exemplu – tensiunea si sublinierea subtila nu au lipsit. Filarmonistii cu sunet unic ai Scalei, ca de altfel si corul, nu s-au dezmintit nici acum. Cateva fapte minuscule vin sa probeze calitatea extraordinara a membrilor acestei formatii: tonurile superbe ale solo-urilor de corn si de violoncel sau, in scena Autodafe-ului, ale celor 6 (numai!) deputati flamanzi, intr-un doloroso expozeu. Poate cel care l-a inteles cel mai bine pe Muti a fost Paolo Coni (Posa), bariton verdian de tipologie traditionala, stapan al stilului, sustinandu-si intentiile cu accente fulgurante, cantand cu aplomb, cu agresivitate (necesara oare in cvartetul din actul al Ill-lea?) pana spre granita verismului. Coni nu este un acutist de forta, ci un cultivator al frazei verdiene. Si Daniela Dessi (Elisabetta) stie, simte cantabilitatea discursului muzical, dar cred ca un inceput de uzura ii creeaza un vibrato prea accentuat, care incepe sa fie chiar deranjant in actul final, completat si cu unele note centrale (Fa, Fa#) luate pe dedesubt, si cu respiratii neconforme, fragmentate. Dessi primeste aplauze modeste dupa Non pianger mia compagna si contradictorii (strigate de bravo, pe un fond general apatic) dupa Tu che le vanita.
Luciana d’Intino, mezzo-spinto, a inceput foarte bine spectacolul, adaugand unui timbru interesant o mobilitate suficienta preluarii lejeritatilor. Dar tessitura mortala din marea arie cu care Eboli incheie tabloul al V-lea a dus-o spre o inegalitate in intonarea celor trei Si bemol-uri, asa incat n-a prea cules aplauze.
Este Samuel Ramey (Filip) bas verdian? Poate ca da, dar numai daca ne referim la tanarul Verdi (Attila al sau a cules multe elogii). Aici insa, desi poate cea mai proaspata voce din distributie, nu are intrutotul ponderea rolului. Daca acest lucru a iesit mai putin in evidenta la Autodafe (Disarmato e sia a fost absolut impresionant), in schimb in marea arie m-a surprins liniaritatea interpretarii in pofida unei rezonante de bronz. A obtinut multe strigate de bravo. In rolul Marelui Inchizitor, Alexandr Anisimov („glorios” posesor al unui capreto, cum demult n-am mai auzit) n-a convins.
Pavarotti! Pavarotti a fost indubitabil intr-o zi proasta, singulara sau facand parte dintr-o pasa dificila. Poate din cauza unei stari maladive de moment, sau a stress-ului acumulat, nu stim. De fapt, ce s-a intamplat? Sonoritatea luminoasa a unei voci de exceptie este, la 57 de ani, nealterata. Coloristica, unica prin varietatea ei, este prezenta. Intentiile vocale, specifice unei partituri verdiene, pot rezista la orice filtru.
Dar Pavarotti, in acea seara, a grabit adeseori tempo-ul si asa – cum spuneam – suficient de alert, a fragmentat fraza in multe locuri cu respiratii netraditionale, s-a simtit o preocupare de a fugi de pe acute si chiar o lipsa de usurinta in frazele simple din tabloul mortii lui Posa. Dar aceste detalii au culminat cu o intonatie dubioasa, inceputa la terta, a frazei Pieta! II ciel avaro, un giorno sol mi die… (din primul duet cu regina) si cu Si-ul neglijent atacat in Saro tuo salvator, rupt, devenit un chics ca la carte. Un Fa de pasaj ezitant in duelul final, nici n-a mai contat. Mi-am amintit atunci ce eleganti au fost londonezii si parizienii cu un Domingo aflat in oarecare dificultate in teribilul final de act al II-lea din Otello, in recente spectacole. Dar aici, razbunarea loggionistilor a fost nemiloasa, nici chiar domnul Muti n-a scapat de ea, fiind probabil tinut raspunzator pentru distribuire. Parca abia asteptand, un val negru s-a asternut peste memoria „justitiarilor”, facand sa uite ca Pavarotti a fost cel mai bun produs al Italiei vocaliste din acest final de veac, stergand, anuland, aruncand la gunoi o glorie rarisima in zilele noastre si momente unice de arta autentica.
Don Carlo la Scala cu Pavarotti
E normal asa? Evident ca nu! Sa fiu bine inteles: o critica justa, obiectiva, competenta este oricand binevenita, dar strigatele pe care claca Scalei le-a proferat sunt impardonabile. De altfel, si managementul celebrului teatru a anuntat masuri restrictive. Mai ales ca subiectivismul aprecierilor a fost evident in repartitia elogiilor adresate si celorlalti artisti, destul de criticabili sub anumite planuri, dupa cum incearca sa reliefeze si randurile de fata. Pacat! Pacat ca un mare cantaret ca Pavarotti se vede astfel rasplatit in templul operei, neacordandu-i-se indulgenta unei seri mai slabe, de care n-a scapat nici un monstru sacru. Si chiar in aceste conditii, sanctionarea nu-i va adumbri coroana, iar el va ramane unul din reperele liricii secolului nostru, el si numai el, din actuala generatie, alaturi de Caruso, Pertile, Gigli…
(Opera Live, Editura Artprint, Bucuresti 2002)
