Jose Carreras – La Boheme
„Cele 20 de minute ale sedintelor de radioterapie mi se pareau interminabile. Intr-o iolare completa, intr-o liniste apasatoare masuram timpul scurs fredonand Celeste Aida, Che gelida manina, Recondita armonia. Revenit in salon ascultam obsesiv Concertul nr. 2 pentru pian de Rahmaninov. Il canta fantasticul Horowitz. Muzica e un medicament.” Sunt vorbele lui Jose Carreras rostite la Viena in toamna lui 1988, dupa revenirea pe scena in urma tratamentului antileucemic. Perioada autoterapiei prin muzica, isi denumeste chiar el segmentul de viata petrecut pe pat de spital. Nu stiu de ce, dar chiar cand nu cunosteam aceste fapte l-am asociat intotdeauna pe Carreras cu o fiinta la care muzica, dincolo de meserie, era acea raison d’etre fara de care nu se poate trai si izbandi. Incerc un arc critic asupra carierei tenorului spaniol jalonata de discografia disponibila in acest moment in Romania: Donizetti – Roberto Devereux (spectacol la Aix-en Provence, 1978), Lucia di Lammermoor (Bregenz 1982); Verdi – Forta destinului (Scala 1978), Messa da Requiem (Londra), Don Carlos (Salzburg 1986); Puccini – Tosca (Nisa 1978), Turandot (Viena 1983); Giordano – Andrea Chenier (Buenos Aires 1986); Bizet – Carmen (Met 1980); recitalurile Viena 1983, Salzburg 1989 si Roma – Terme di Caracalla – 1990 (alaturi de Pavarotti si Domingo).
Dumnezeu i-a daruit lui Carreras (nascut in 1946) un glas cald, tipic meridional, cu un timbru nobil, invaluitor si o culoare intensa, densa (Atentie! Sunt gata sa comit o crima de lezmajestate afirmand ca la capitolul intensitatea culorii il depaseste pe insusi Pavarotti), o voce fara un squillo deosebit, dar vibrant emotionala si fara un supraacut extins (Do-ul este o limita rar atinsa pe disc, dar niciodata in spectacol, cel putin in cele disponibile pe videocasete; aici cred ca mi-am recastigat intrucatva simpatia fanilor lui Pavarotti). Generic vorbind, un definitiv tenore di grazia. Un tenore di grazia care s-a aruncat orbeste in capcanele unor roluri dramatice inca de la varsta la care studiul abia e desavarseste. De ce oare? Vom vedea!
Jose Carreras – La forza del destino
Pentru ca Jose Carreras nu este un artist obisnuit, un rutinier si imi permit sa-i desfid din start pe cei care-i leaga cariera si nereusitele de meschine interese ale teatrelor sau multinationalelor discului. Iata-l deschizand Scala in Don Alvaro din Forta destinului. Este aproape perfect. Dar cu ce pret? O emisie distefanesca dupa pasajul de registru nu-i protejeaza acutele. „L-am admirat pe marele Giuseppe di Stefano. Mi-a fost model”, marturiseste chiar el intr-un interviu. In temutele pasage dramatice (duetele Sleale si Invano Alvaro…) simti ca se consuma din capitalul vocal, dar splendoarea tineretii invinge. Canta sublim, aerat Solenne in quest’ora, picura o rarisima lacrima in voce in fraza La minaccie i fieri accenti si ii confera personajului o minunata poezie, candoare si sinceritate cuceritoare. Si daca aici nu se dovedeste un mare manuitor al legato-ului si nici un maiastru al acelei dinamica sfumata (poate si din caua presiunii continue a frazei verdiene), in schimb in rolul Marchizului de Saxa din Adriana Lecouvreur canta cu o splendida, generoasa linie La dolcissima effigie iar L’anima ho stanca devine realmente o capodopera (smorzature in zona centrala a registrului, accente patetice, fraza impecabila).
Jose Carreras – Andrea Chenier
Personajul are dimensiune romantica si o aura de pasional indragostit. Lucrul cu mari regizori si dirijori i-a fost benefic, cizelandu-i stilul in sensul depasirii limitelor expresive. Zeffirelli-Levine (Boema), Abbado (Recviem) si-au pus amprenta lor de mari maestri, imprimandu-i un cant nuantat cu abandonuri extatice in Che gelida manina sau angelic in Quaid sum miser…, in timp ce finalul Boemei este de-a dreptul antologic (un urlet inuman Perche guardar mi cosi? urmat de alternanta forte-piano, Mimi! Mimi!). Apropierea intensa de rolurile dramatice – sa nu uitam ca la un moment dat se pregatea pentru… Otello! -, de tesatura acuta din Turandot (cu care se dueleaza continuu pe parcursul spectacolului), de intervalele periculoase din Don Carlos, de dramatismul lui Don Jose, face sa-i creasca dificultatea si efortul intonatiei acutelor, duritatea, lipsa de stralucire si uneori balansul lor (Si-ul transpus al ariei lui Rodolfo, Si-bemolul din Improvviso-ul lui Chenier, Si-ul din scena autodafe-ului din Don Carlos). Pentru controlul clar-obscurului sonor (care si asa nu era un punct forte) recurge din ce in ce mai des la falsetto (Hostias din Recviem, anumite pasaje din aria lui Nemorino sau din Don Carlos) iar atacul morbido al unor fraze liric-celebre ca Una furtiva lagrima devine inexistent. Atunci?
Spuneam cu Jose Carreras nu este un artist obisnuit. Si aceasta pentru ca personajele sale trimit continuu o raza umanista catre spectator, pentru ca le intrupeaza cu atata pasiune, cu atata daruire incat ai impresia ca isi da si ultima suflare impreuna cu eroul sau sau ca indragostitul (intotdeauna sensibil si melancolic, poetic si romantic) isi desira sufletul in fata iubitei. Cand il auzi vorbind, nu ti-l poti inchipui altfel in scena! Si in plus ramane fascinatia solara a glasului, a nobletei timbrului si accentului. Carreras n-a evitat nici un sacrificiu in templul operei si stie foarte bine acest lucru. „Am riscat cantand unele roluri, dar le-am iubit. Un adevarat artist trebuie sa-si asume riscuri, trebuie sa-i dea publicului tot ceea ce poate.” Iubirea pentru opera este comandamentul suprem al vietii lui Carreras. Dupa boala, in pauza concertului festiv de la Wiener Staatsoper (un recital usor, o atmosfera sarbatoreasca in sala, o umbra de tristete in scena), o jurnalista neinspirata l-a intrebat daca va mai canta Otello, tenorul raspunzand: „Cel mai important lucru e sa incep sa cant, nu importa ce rol, sa pot sta pe scena, sa exprim din nou ceva prin acest instrument al meu.”
Si Carreras canta din nou. Pentru ca Muzica a biruit. A biruit o boala neiertatoare, a biruit instrumentul cel mai greu de strunit. A biruit pentru bucuria noastra.
(Opera Live, Editura Artprint, Bucuresti 2002)
