Norela Costea: Intram in al XI-lea an in care toamna primeste un cadou inedit, sub forma Festivalului de Muzica de Camera SoNoRo. Mai tii minte prima editie?
Razvan Popovici: Cum sa nu?! Este ca si cum s-ar fi intamplat ieri! Au trecut doar unsprezece ani… Sigur ca imi aduc aminte. A fost una dintre cele mai palpitante [editii n.ed.] din toate punctele de vedere, pentru ca pentru mine Romania era o tara noua – eu plecand de mic in Germania. M-am intors dorindu-mi sa fac ceva maret, si a trebuit sa inteleg un pic ce se intampla aici: am plecat la inceputul anilor ’80 si, fiind mic, traiam intr-o „bula de cristal”, protejat de parinti, bunici etc., iar cand m-am intors, aici era „estul salbatic” pentru mine. Intai m-am reapropiat de vechile cunostinte, de rudele pe care nu le mai vazusem de foarte multi ani, si am inceput, practic, in regim de pionierat, sa gandesc festivalul, sa atrag parteneri. Am reluat contactul cu o prietena buna din copilarie, Gabriela Pop, care e si acum PR la MNAC (facea si atunci acelasi lucru) – tocmai se intorsese si ea din America – si in primii doi ani s-a ocupat si de PR-ul festivalului. Dupa, cand a inceput festivalul si au venit muzicienii, am avut tot felul de „pane” de inceput, piane stricate, aventuri pe care le-am dus la capat…
N.C.: Cate zile a avut prima editie a festivalului?
R.P.: Patru zile.
N.C.: Acum festivalul are…
R.P.: …Acum, festivalul a devenit o platforma culturala, dureaza cam doua saptamani si jumatate. Apoi, avem ramurile adiacente: SoNoRo Interferente – programul de burse, SoNoRo Conac, concertele din strainatate, apoi festivalurile punctuale SoNoRo din strainatate – de la Arrezzo si de la Sofia (de doi ani) – si multe altele.
N.C.: In tara, SoNoRo se intampla in diferite orase. Sunt aceleasi orase in fiecare an, sau le alternati?
R.P.: Cluj e, cumva, a doua casa a Festivalului SoNoRo, si acolo revenim de foarte multi ani pentru mai multe concerte (acolo sunt, de obicei, patru concerte). Celelalte orase sunt alese din diferite considerente, in fiecare an. Am fost multi ani la Iasi, anul acesta e intoarcem la Timisoara pentru a treia oara, la Arad am fost anul trecut pentru prima data, am fost si la Sibiu, iar la Bistrita, ne intoarcem anul acesta pentru a doua oara (Sinagoga din Bistrita este unul dintre cele mai frumoase locuri din tara asta ca sa faci concerte!).
***
N.C.: Incepand cu a cincea editie, ati venit cu un motto in jurul caruia sa graviteze festivalul.
R.P.: Intr-adevar, acum festivalul are o tema, un supratitlu caruia i se subordoneaza programul muzical. Depinzand de tema vedem daca includem poezie, literatura, film – cinematografie, dans s.a. Dupa cativa ani, ne-am gandit ca ar fi frumos sa conceptualizam – si eu si Diana Ketler, care este director artistic si impreuna cu care fac programele – festivalul, daca tot avem si alte pasiuni, cum sunt sculptura, literatura, poezia etc., sa ne apropiem de conceptul wagnerian gesamtkunstwerk.
N.C.: Si atunci, de unde Un ballo in maschera (trad. din it. Bal mascat) (primul festival cu motto, al celei de-a cincea editii n.ed.)?
R.P.: Ei, bal mascat, sigur! Mi-aduc aminte, am facut la Bragadiru un bal, care a fost extraordinar! Lumea a venit mascata la Bragadiru – erau 100 de oameni cu masti si costume. Muzicienii aveau si ei masti, iar concertul a fost insotit de o proiectie video foarte interesanta.
N.C.: …In niciun caz nu astepti asta de la un festival de muzica de camera!
R.P.: Nu, dar, vezi, surprizele sunt bune!
N.C.: Au urmat cateva editii al caror motto a fost gandit in limba engleza. Titlurile astea m-au dus cu gandul la filme si desene animate (New Worlds – editia nr. 6, Love: Unlimited – ed. nr. 7, Up – ed. nr. 8, Bridges – ed. nr. 9, The Dreamers – ed. nr. 10 n.ed.).
R.P.: Intr-adevar, pentru ca festivalul este afiliat la diverse festivaluri, si ca mergem des in strainatate, cum SoNoRo „suna” international, ne-am gandit ca ar fi frumos de gasit titluri care – fara a fi barbarisme lingvistice – sa fie intelese si de romani dar si de cei straini, si sunt si haioase!
N.C.: Pentru editia a unsprezecea, ne intoarcem, voit sau nu, la Romania interbelica (francofona), cu La muse et le poet?
R.P.: Se poate spune, dar nu e neaparat voita aceasta afiliere. Cu ce facem acum, ne conectam totusi la muzica de saloane, din perioada aceea. De aceea cautam tot felul de concace (SoNoRo Conac) si case private in care se pot face house-concerts, unde chiar am dus muzica de camera acasa, in camere. S-a intamplat pentru ca muzele sunt „la ele acasa” intr-un astfel de festival, si pentru ca este acest tablou faimos al lui Rousseau, La muse et le poet, in care este portretizat Apollinaire si muza sa. Graficianul nostru s-a inspirat din acest tablou cand a facut afisul acestei editii, pe care le-a combinat cu elemente din alte picturi (luna si tigrul). Graficianul ne este alaturi din prima editie – surprinde foarte bine spiritul acestui festival, noi doi facem un tandem fantastic.
***
N.C.: Ce aduce nou festivalul, in editia a XI-a?
R.P.: Aduce altfel de muze, muze de tot felul.
Ca in fiecare an, sunt multe locuri noi – pentru prima data cantam la Carturesti Carusel, de exemplu (un an am facut pauza cu Palatul Bragadiru, si am zis ca locul experimental sa fie acolo). Si va fi o seara destul de turbulenta, cu poezie interbelica – aici am cooptat ARCEN, asociatia lui Edmond Niculusca – si noi vom canta tot felul de piese neobisnuite (Steve Reich, Luciano Berio s.a.), si se va recita poezie modernista, si nu numai. In orice caz, publicul va fi la toate etajele, asa ca in tabloul Lectia de anatomie.
N.C.: In fiecare an aveti invitati din aproape toata lumea. Sunt prezenti aceiasi oameni in fiecare an?
R.P.: Cam 30-40% se repeta – deoarece am gandit festivalul pentru ensemble in residence, care este ansamblul RARO, asa ca sunt cinci-sase muzicieni care revin, in principiu, in toti anii. Ceilalti sunt mari solisti si muzicieni de muzica de camera – multi dintre ei au cantat pentru prima data in Romania.
Este incredibil cati artisti faimosi nu au cantat inca in Romania inca! Cand ii invit, reactia lor este: „Vai, ce tare! N-am fost niciodata!” (nu intreaba „Care-i onorariul?” ci exclama „Vai, n-am cantat niciodata la Bucuresti!”)
N.C.: Cu ce impresii pleaca acesti artisti?
R.P.: Sunt amorezati de Bucuresti! …pentru ca eu, cantand permanent la festivaluri din intreaga lume, nu stiu un festival ca SoNoRo: sunt sali fantastice, un public tanar cum rar gasesti in Europa, un suflu foarte vibrant. Muzicienii au parte de petreceri, serate, receptii extraordinare – pentru ca oamenii si prietenii festivalului sunt foarte generosi – si modul de a „combina” muzicienii intre ei este foarte bun: atat eu cat si Diana ii cunoastem personal si stim exact cine cu cine „merge”, cine nu… Asa, festivalul e foarte personal, nu mergi ca la un festival mare, unde sunt milioane de euro si te duci, esti luat de la aeroport, canti, iti primesti banii si ai plecat. In plus, festivalul este compus ca un puzzle: muzicienii canta mult, in diverse ipostaze si in diverse locuri. Asa, intelegi personalitatea lor, pe de o parte, si apoi intelegi de ce titlul se cheama asa. Programele sunt foarte interesante, cantam multe piese in premiera, ceea ce ne da ingredientele ca sa facem un festival de neuitat.
N.C.: Cum vezi festivalul in cinci-zece-cincisprezece ani?
R.P.: Intrand deja in urmatoarea decada, facem planurile pe zece ani. Imi doresc ca, in cinci ani, de exemplu, festivalul sa creasca, dar sa creasca organic, ca si pana acum. Imi doresc sa putem atrage si mai multe fonduri, ca sa putem sa-i dam consistenta mai mare si la nivel national, sa oferim cat mai multe burse SoNoRo – deci cat mai multi studenti sa intre in contact cu acest spirit care, zic eu, e foarte benefic, pentru ca le stimulam curiozitatea, ii invitam sa lase un pic obisnuinta si sa caute (si sa se bucure) de repertoriu nou (si pana acum am facut un pionierat bun in acest domeniu).
…De fapt, niciodata n-am anuntat premierele nationale, pentru ca ar fi fost zeci de premiere la fiecare editie. Si oricum, cand ai o tema, poti sa atasezi o multime de piese necunoscute. De exemplu, in concertul al doilea de la Cercul Militar National (29. 11. 2017 n.ed.) se incepe cu piese de Liszt care, cu siguranta nu s-au cantat in Romania, sau daca s-au cantat, a fost foarte rar – o piesa pe care Liszt a scris-o la moartea lui Wagner (Am Grabe Richard Wagners/ La mormantul lui Richard Wagner), si se termina tot cu Wagner – de fapt cu Paul Hindemith, Overture zum Fliegenden Hollander/ Uvertura la Olandezul Zburator, o parodie care, la indicatiile compozitorului, se canta de catre o orchestra de capela la ora 7 a.m., in stare de ebrietate, iar muzicienii sunt actori, e foarte frumos, o sa-ti placa!
N.C.: Sunt sigura!
***
N.C.: Mai ai emotii?
R.P.: Da, dar sunt emotii sanatoase.
N.C.: Dar cand canti intr-o formula de camera, este presiunea mai mare decat atunci cand canti solo, sau intr-o orchestra (fiind, practic, solist intr-un ansamblu)?
R.P.: Emotiile noastre depind de miza spectacolului – pentru ca poti avea emotii incredibile intr-un salon, cu 20-30 de persoane, si poti sa n-ai nicio emotie pe scena de la Carnegie Hall. Eu le am, de regula, sub control. Sunt lucruri de moment, crize care trebuie rezolvate chiar inainte de concert. In principiu, poti face asta daca ai o fire relaxata si reusesti sa stai deasupra evenimentelor. Si e foarte important sa stii ce sa iei in serios si ce nu: ca sunt mici tragedii ale artistilor care au „accese de diva” pana la mici „pane”, ca pianul nu a ajuns la timp, s-a pierdut un avion, ca masina de espresso n-a ajuns in camera artistilor. Trebuie sa fii cool, iar eu sunt destul de cool, si oricum e fun, eu recomand oricui! Daca ai nervii tari, e cel mai distractiv sa organizezi un festival! …Si trebuie sa ai o fire pozitiva, altfel, te demoralizezi pana duci la capat festivalul.
In orice caz, nu exista festival fara surprize. Daca incepe festivalul lin, e sigur ca se termina cu vreun dezastru – bine, publicul nu va sti niciodata de ele.
***
N.C.: Mai mergeti in locuri underground? Stiu ca la prima editie ati fost in Clubul Embryo.
R.P.: Da, in Clubul Embryo – nu mai exista. Acela era locul meu favorit. Dar am mers aproape in fiecare an in clubul Diesel din Cluj, apoi in Boema – care e tot un spatiu istoric extraordinar, un vechi palat urban al fostului ministru de externe ungar interbelic, pe care l-au restaurat – iar deasupra este un spatiu de concerte, receptii, cu gradina superba…
In Bucuresti, avem un traseu itinerant pe care il incepem la POINT – care e tot un fel de club, si un spatiu fantastic pentru teatru, concerte – apoi mergem la Casa Memoriala „Ion Mincu”, la Fundatia Lowendal, Galeria Galateca (am cantat in mai multe galerii), si terminam in sala de lectura a Facultatii de Litere.
N.C.: Cum v-a venit ideea cu concertul itinerant?
R.P.: Cartea lui Tom Hodgkinson – Ghidul lenesului – mi-a inspirat cinci ipostaze ale lenesului: primul concert este legat de brunch (masa luata dimineata tarziu n.ed.), apoi coffee time, al treilea – tea time, apoi drinks (ora absintului, cum o numea Montmartre), iar apoi, seara, ora conversatiei – inspiratia nocturna.
N.C.: Iar la final, fiecare isi va gasi muza…
Felicitari, abia astept sa inceapa festivalul SoNoRo!
