În România o celebrăm mereu pe Hariclea Darclée și e foarte bine că ne raportăm tradiția muzicală la această mare soprană, care a creat rolurile Tosca, La Wally și Iris (o operă uitată azi, scrisă de Mascagni). Dar, în același timp, le uităm prea ușor pe Viorica Ursuleac și pe Maria Cebotari, cele care au creat Arabella, respectiv Aminta din Femeia tăcută. În România există o preferință pentru Puccini, în dauna lui Richard Strauss, la fel de mare și contemporan, ba chiar supraviețuitor, nu doar fizic, ci și muzical, al curentului verist italian.
Ultimele patru lieduri ale lui Richard Strauss nu reprezintă atât un testament muzical, în genul Requiem-ului de Mozart, cât un mesaj de rămas bun adresat lumii de un compozitor de 84 de ani, conștient că sfârșitul îi este aproape, dar un sfârșit pe care Strauss îl acceptă senin, ceea ce-l face și mai emoționant. Odată cu el, dispărea o lume, cea pe care noi o numim „interbelică” și pe care o idealizăm nostalgic, deși n-am trăit-o. E și o contemplare a sfârșitului acelei lumi și al culturii ei.
Cele patru cântece au fost scrise pe versurile lui Hermann Hesse, respectiv Joseph von Eichendorff (Im Anbendrot), iar muzica așază peste cuvintele poeților o lumină crepusculară de o finețe extraordinară.
Traducerea liberă a poeziilor o găsiţi la sfârşitul acestui articol.
Având în vedere cele de mai sus, bijuteriile orchestrale Don Juan sau Dansul celor şapte văluri din Salomeea cu greu mai puteau străluci în concertul de joi de la Ateneu. În plus, exista şi o curiozitate a melomanilor pentru tânăra soprană daneză Lise Davidsen: cine este? ce fel de voce are?
Suspence-ul a fost întreţinut şi de un excelent Don Juan, în care Christian Badea a afişat siguranţa sa obişnuită, în faţa unei orchestre care îi asculta comenzile fără greşeală.
E greu de descris ce a urmat apariţiei pe scenă a Lisei Davidsen, o soprană foarte înaltă, de o frumuseţe nordică, având un aer mai degrabă timid şi aşteptând să se termine acordurile grăbite ale începutului primului cântec. N-am idee cum cânta Birgit Nilsson aceste lieduri în tinereţe (dacă le cânta). N-am ascultat decât o înregistrare a ei din 1970, tardivă. Ei bine, Lise Davidsen a fost imaginea unei Birgit Nilsson la vârsta ideală la care ar fi putut cânta aceste ultime sclipiri ale bătrânului compozitor. O voce amplă şi plină, dar în acelaşi timp lirică şi vag întunecată, ideală. Dacă în Frühling a fost uimirea în faţa acestei voci, multă lume rămânând cu gura căscată, emoţiile au urmat, în valuri, în următoarele piese.
Sigur, la noi, aceste lieduri au fost cântate mereu de soprane lirice, obişnuite cu fach-ul italian, ceea ce adăuga muzicii căldură şi, uneori, o anumită nostalgie inocentă, precum aceea a unei tinere care îşi rememorează bunicii. Dar Lise Davidsen a arătat că se poate cânta şi cu totul altfel: ca o tânără Walkirie povestind despre Amurgul Zeilor. Pur şi simplu întreg ciclul de lieduri avea o altă dimensiune, în care amploarea sonoră era în acelaşi timp modulată într-o frazare din care nu lipseau căldura, sau nuanţele piano, dublate de o dicţie foarte bună.
Şi, după uimirea iniţială, a urmat plăcerea nedisimulată de a gusta din această frumuseţe vocală, în September. Pentru ca apoi, pe măsură ce liedurile lui Strauss se scufundau tot mai mult în acea lumină finală care se stinge, în acelaşi timp, într-o linişte fără suspine şi fără sentimentalisme, în care solo-ul de vioară al concert-maistrului Florin Paul din Beim Schlafengehen era privit cu o atitudine respectuoasă de către soprană, a început să-şi facă loc emoţia aceea puternică, reţinută cu greu, care te face să te ruşinezi, nu de cei din jur, ci de decenţa poeziei lui Strauss…
Am încercat până acum să evit o comparaţie pe care o făcea dirijorul Christian Badea după repetiţii, dar nu am găsit un echivalent mai bun pentru stilul maiestuos în care vocea umană şi orchestra se completau în Im Abendrot: pe măsură ce soprana urca spre notele cele mai înalte, în timp ce orchestra o însoţea în formulă completă, Lise Davidsen părea imaginea unei nave care pluteşte regal peste valurile unei mări…
Fantezia simfonică Femeia fără umbră şi Dansul celor şapte voaluri din opera Salomeea au urmat în partea a doua, cu rolul de a decanta impresiile de după o experienţă aproape de transcendental.
Veniţi s-o vedeţi şi vineri, este atât de tânără încât nu şi-a luat zborul încă spre nişte teatre de operă de unde e greu să mai privească înapoi. E o şansă, rară, dar cu atât mai fericită.
Primăvara
În sumbrele cripte am visat multă vreme, la pomii tăi în floare, la cerul tău albastru, la parfumul tău şi la cântecul păsărilor tale.
Şi-acum îmi apari împodobită toată, scăldată-n lumină, ca o minune, drept înaintea mea.
Mă recunoşti, mă atragi tandru, iar eu tremur tot în prezenţa ta binecuvântată.
Septembrie
Grădina s-a îndoliat, ploaia aruncă picături reci peste flori, un frison a cuprins vara, aşteptându-şi tăcută sfârşitul.
Din salcâmul înalt cade aur, frunză după frunză, şi în visul grădinii muribunde, vara surâde şăgalnic şi mirată.
Şi multă vreme apoi, tânjind după odihnă, întârziind o clipă lângă trandafiri, închise ochii mari şi obosiţi…
Vremea de culcare
Acum, când ziua s-a sfârşit ostenindu-mă, dorinţa mea fierbinte e să primesc îmbrăţişarea nopţii înstelate ca un copil somnoros.
Mâinilor, opriţi-vă!
Frunte, nu te mai gândi!
Toate simţurile mele acum nu vor decât să se cufunde-n somn.
Sufletul meu vrea să-şi ia liber zborul, neîngrădit, spre sfera magică a nopţii, spre mii de alte vieţi profunde.
În amurg
Prin bucurie şi tristeţe am mers ţinându-ne de mână.
Şi-acum, ne odihnim senin, ajunşi la capătul de drum.
Deasupra văilor rotunde, cerul s-a întunecat.
Doar două ciocârlii se-nalţă visând, în aerul înmiresmat.
Vino şi lasă-le să zboare, acum e timpul să dormim.
Să nu ne pierdem drumul nostru, însingurării să-i fugim!
O, vastă şi tăcută pace, atât de-adâncă-n asfinţit!
Drumul cât ne-a istovit – poate că-nseamnă… moartea?
Sursa: blogul Despre Opera
