Sub bagheta lui Tiberiu Soare si in regia lui Alexander Radulescu, productia a fost un succes.
Un minus demn de mentionat ar fi decorul saracacios care aducea mai degraba a tapet comunist decat a castel Andaluz.
Celebra uvertura a sunat excelent, pavand drumul pentru ceea ce urma sa auzim, si anume alegeri de tempo naturale, sunet orchestral bogat, cu vibrato, in ton cu vechea abordare luxurianta a interpretarii (vezi Karl Bohm, Bernard Haitink) si mai departe de tendintele mai relaxate ale Epocii luminilor, de curentul “period performance” (vezi Rene Jacobs).
Am simtit cu adevarat ca productia va fi un succes dupa primele arii. Trebuie sa recunosc ca ma asteptam la un Figaro mai tanar dar Vicentiu Taranu m-a convins interpretand un Figaro cu personalitate si cu un soi de bucurie de a trai temperata de seriozitate, un semn de maturitate a personajului (si a interpretului, desigur).
Vocea serii, insa, a fost Ramona Paun, care a sunat la fel de bine ca toate Susannele celebre pe care eu le-am ascultat pe disc. Interpretarea rolului Susannei a fost ca un dans, cand in tonul dat de Figaro, aici avand un aer inocent, cand in interactiunile cu Contele, Contesa sau Cherubino, aici sugerand viclenie si inteligenta. Felicitari Ramonei, nu stiu cati artisti se pot lauda cu un astfel de debut.
Oana Andra in rolul lui Cherubino a fost la inaltime, deloc masculina si cumva cea mai senzuala aparitie. Nu stiu daca sunt doar eu sau daca asta era scopul. De remarcat faptul ca vocea Oanei a sunat ca in studio, asta in timp ce alerga pe scena sau urca scarile. Apropo, nu am inteles rolul scarilor, parte permanenta din décor. Mi s-a parut ca mai mult incurcau si nici nu aveau un rol estetic (aduceau a scarile de la Directia pentru permise auto).
Iustinian Zetea (Don Bartolo) si Mihaela Ispan (Marcellina) au transmis energie si umor, ambii intretinand entuziasmul comic si vocal.
Mihaela Stanciu in rolul Contesei a oferit cateva momente memorabile, printre care si duetul „Che soave zeffiretto” alturi de Ramona Paun.
Nu am inteles prestatia lui Florin Simionca (Contele Almaviva) care a inceput fara forta si a terminat mai hotarat, in antiteza cu sensul scenariului – era firesc, cred, sa inceapa hotarat si, cu cat devenea mai amenintat si mai vulnerabil, sa se domoleasca. I-a lipsit vlaga si o nuanta necesara de autoritate, asa am simtit eu.
Cinci stele pentru momentele pe mai multe voci, indeosebi pentru corale. Aici Stelian Olariu si Daniel Jinga au facut o treaba minunata.
Ma refer la scenele de tensiune maxima ca “Riconosci in questi ampleso”, “Voi signor che giusto siete” (finalul Actului 2) si “Gente, gente, all’armi, all’armi” (finalui Actului 4) care au fost atat de dramatice pe cat imi doream sa fie iar asteptarile mele erau exagerate. Intense, cursive, m-au emotionat pana la lacrimi.
As remarca si aria misogina a lui Figaro – “Aprite un po’quegli occhi” – in care Vicentiu Taranu a oferit un spectacol interactiv, coborand in public si cantand un mini-duet cu dirijorul Tiberiu Soare. Ceva nou in acest scenariu cuminte.
Am plecat din sala mai usor, cu zambetul pe buze. O productie reusita pe care nici macar aplauzele agasante ale publicului, dupa fiecare scartait de podea, nu au stricat-o.