in Re major
Am avut placerea sa asist recent la Oratoriul Messiah de Georg Friedrich Handel la Ateneu.
Au interpretat Orchestra Romana de Tineret alaturi de Corul de camera Preludiu, cu solisti Irina Ionescu (soprana), Hilary Summers (mezzosoprana), Sunnyboy Dladla (tenor) si Gary Griffiths (bass-bariton), sub bagheta lui Cristian Macelaru.
Cum eu sunt un fan al muzicii secolului XVIII, mare amator de Bach – era musai sa gust si din varful capdoperei lui Handel, contemporanul lui Johan Sebastian.
Am ajuns la Ateneu, mi-am lasat pardesiul la garderoba si am purces spre sala mare de concert.
Randul al treilea din stanga, ok. Ma asez confortabil, mai sunt inca cincisprezece minute.
Pun telefonul pe modul silentios. Citesc programul, o fac din reflex, stiu ce urmeaza… pe hartie.
In sala miroase a rasina, administratia Filarmonicii a montat un brad frumos impodobit si a ornat scena cu ramuri de brad si funde rosii.
Oamenii incep sa vina in numar mare, sala se umple. Spectacolul poate incepe, asteptam.
Intra orchestra si corul, aplauze. Intra solistii si dirijorul, aplauze.
***
Prima parte a uverturii franceze a oratoriului incepe cumva romantic, fara vioiciunea specifica interpretarii baroce, insa cu o sensibilitate cu care nu sunt obisnuit. Apoi fuga si… povestea vietii lui Iisus se desfasoara – nasterea, viata cu tristetea si bucuria ei, tradarea, moartea, mantuirea.
Le-am simtit pe toate ca si cum erau ale mele. De ce oare? Poate pentru ca Handel era un maestru al transmiterii emotiei prin metode atat de directe si simple? Da, cu siguranta.
Si poate pentru ca interpretarea orchestrei, a corului si a solistilor a fost inspirata? Da, si asta. Sa fie si familiaritatea povestii religioase? Nu cred, nu m-am lovit la cap inainte de concert, sigur nu ma convertesc acum.
De fapt… cred ca e frumusetea vietii umane potretizata divin de Handel, tristetea, bucuria, emotia pura in pilde, acompaniata de muzica atat de simpla si totusi atat de profunda.
A fost meditatie, pranayama, salah, tefillah, rugaciune si hipnoza in masa. Eram toti acolo si ne regaseam in emotia universala, in minunarea de a ne admira propria creatie, propriile suferinte si bucurii.
Vocile erau ale noastre, instrumentele la fel, sala minunata a Ateneului a noastra, muzica tot a noastra.
Nu stiu cat imi voi aminti din concertul propriu-zis dar sigur imi voi aminti momentul prelungit in care am simtit ca intre mine si vecinul e poezie, e muzica, si ca nu e nevoie decat de atentie pentru a observa frumusetea vietii, cu drama, sunetul si culoarea care compun aceasta minune.
Astazi ma bucur ca respir, ca vad tastatura si pot sa scriu aceste cuvinte.
Sarbatori fericite!
