Vivaldi portret de Francois Morellon La Cave 1723
Intr-o Venetie baroca orice este posibil. Dar nu si permis. In headquarter-ul Marelui Carnevale oricine ai fi, trebuie sa porti o Masca. In orasul unde Soarele paseste descult pe ape, exuberanta primeste redefiniri sofisticate. Dar intr-o Venetie baroca orice este posibil: chiar si o Luna Albastra in februarie.
In jurul anului 170o, efervescenta culturala a Venetiei era greu egalabila de celelalte orase italiene sau europene. Un oras portuar agitat ca orice bazar uman, Venezia este totusi “Repubblica Serenissima” a Italiei renascentiste si baroce.
In aceasta metropola italiana ajunge tatal lui Antonio Vivaldi, probabil in anul 1675, intr-o incercare izbutita de a-si face pierduta urma din calea creditorilor care il vanau din Brescia. Numele violonistului Giovanni Battista Vivaldi figureaza in documentele timpului arhivate de Capela ducala de pe langa Bazilica San Marco. Pentru a-i putea oferi educatia necesara fiului sau, Antonio – un “copil-minune” al viorii – Signor Giovanni il indreapta spre scoala care avea sa il pregateasca pentru o cariera de preot catolic, Antonio Vivaldi devenind cleric la varsta de 25 de ani (in 1703). Iar institutia Bisericii catolice interzice casatoria preotilor sai.
Violonistul nu exceptional, ci exceptionalissim Antonio Vivaldi primeste functia de “maestro di coro”, apoi “maestro di concerti” al Seminarului Muzical Venetian de pe langa “Ospedalle della Pieta”. Aceasta organizatie caritabila reunea patruzeci de fete (numite “ospealiere”), care proveneau uneori din legaturi amoroase intamplate in afara conventiei casatoriei. In mod oficial, copilele erau “orfeline”. Cele mai talentate dintre ele aveau toate sansele sa devina celebre, prin educatia muzicala desavarsita pe care o primeau aici. “Domnul Antonio Vivaldi, muzician cu abilitate deplina, va trebui sa furnizeze fetelor noastre concerte si compozitii pentru tot felul de instrumente” – asa scrie intr-unul dintre decretele Congregaziei de la Pieta. In fiecare sambata si duminica, la Pieta orchestra fetelor oferea publicului venetian cate un nou concert, in interpretari excelente. Si concertmaistrul Antonio Vivaldi trebuia sa scrie in fiecare luna cel putin doua piese noi. In 1709 Vivaldi era deja un super-star al Venetiei! Intr-un “Ghid al strainilor la Venetia”, Antonio si tatal lui erau recomandati ca cei mai buni violonisti ai orasului. In aceasta perioada compozitiile lui Antonio Vivaldi sunt preluate de cea mai faimoasa editura muzicala europeana a epocii, administrata la Amsterdam, de librarul francez Estienne Roger. “Sonate a tre”, “L’Estro Armonico”, “La Stravaganza” ii aduc o faima uriasa lui Vivaldi, in toata Europa.
Intre timp, la Weimar, Johann Sebastian Bach transcrie el insusi concertele violonistului venetian, studiind cu foarte mare atentie partiturile lui Vivaldi.
In anii 1720 Antonio Vivaldi era si cel mai solicitat compozitor de… opera! Gloriei imense dobandite ca virtuoz al viorii si compozitor de sonate si concerte i se adauga acum reputatia de scriitor de spectacole de opera triumfatoare. Valurile de invidie provocate de aceste succese nu au depasit insa nivelul celui mai mic pod al orasului-labirint-pe-ape. Lui Vivaldi i se recunoaste deja crearea “stilului lombard”, cea mai fericita asociere a caracteristicilor celor doua scoli de muzica ale vremii: cea venetiana – cu o melodicitate exuberanta, cu o inclinatie spre extravaganta nemascata si cea romana – cu afinitatea sa pentru armonia continua. In 1725 prin “Il cimento dell’Armonia e dell’Invenzione” (op. 8 contine 12 concerte, inclusiv “Anotimpurile”), Vivaldi atinge apogeul carierei sale de muzician.
Antonio Vivaldi, un Prince a Venise
1726 este un an remarcabil in biografia compozitorului. Prezinta trei lucrari noi in timpul carnavalului, iar in mai putin de trei luni de zile scrie doua opere pentru teatrele venetiene si una pentru un teatru din Florenta. Acesta este si momentul in care in viata sa intra definitiv Anna (Annina). O tanara soprana desprinsa parca dintr-un tablou de Botticelli. Prima donna operelor pe care Vivaldi le scrie incepand din acel moment. Femeia care il va insoti pretutindeni pe compozitor, inclusiv in turneele concertistice europene.
(Anna Girò sau Giraud “la Mantovana” a fost numele de scena al mezzo sopranei italiene Anna Maddalena Tessieri. Ea debuteaza in 1724 la Venetia, in “Laodice”, de Albinoni.)
16 septembrie 1737, din scrisoarea lui Vivaldi catre marchizul Bentivoglio, protectorul sau: “… desi ecleziast, nu slujesc in altar si sunt prieten cu cantareata Anna Giraud. … Nu pot sa fac opera fara Giraud, fiindca nu pot sa gasesc o asemenea primadona.”
Despre Signora Giraud si Vivaldi, in “Memoriile” lui Carlo Goldoni: “… e greu de imaginat lipsa unei legaturi de dragoste intre cei doi, dat fiind ca vor fi nedespartiti pana la moartea lui Vivaldi!”
Secretul unei armonii nepermise – scordatura dragostei. Antonio Vivaldi si Anna Giraud – o poveste discreta ca o dimineata venetiana perpetua…
