Masterclass de Traducere Literara, Editia a III-a, 16-20 aprilie 2018
Apel pentru inscrieri la concurs
Institutul Cultural Roman si Prof. Lidia Vianu, Universitatea Bucuresti organizeaza cea de-a treia editie a masterclass-ului de traducere literara coordonat de Prof. Lidia Vianu, Director al Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan si al Editurii online Contemporary Literature Press.
Programul se adreseaza studentilor din ciclul licenta, masteranzilor si doctoranzilor de la Universitatea Bucuresti.
Ei pot fi filologi, dar si nefilologi, buni cunoscatori ai limbii engleze.
In perioada februarie-aprilie 2018, participantii vor lucra individual, sub coordonarea Prof. Lidia Vianu, pe texte selectate de organizatori. In cadrul celor 5 zile de masterclass din luna aprilie, traducerile vor fi stilizate sub indrumarea invitatilor— scriitori de limba engleza din Marea Britanie.
Se va lucra pe texte de proza contemporana romaneasca, iar antologia rezultata in urma programului va fi publicata online la editura Contemporary Literature Press. Participanţii în echipa de traducatori vor fi co-translatori oficiali si vor primi o diploma de participare de la UB si ICR, care sa le fie utila ca Work History in domeniul traducerii literare.
Pentru editia 2018, sunt disponibile in echipa de traducatori 17 locuri, iar participarea este gratuita. Aceste locuri se vor ocupa prin concurs.
Selectia participantilor va fi realizata de coordonatorul programului, Prof. Lidia Vianu, pe baza unei traduceri literare din limba romana in limba engleza. Textul care urmeaza sa fie tradus este postat pe pagina concursului:
Regulamentul concursului
Programul se adreseaza studentilor din ciclul licenta, masteranzilor si doctoranzilor de la Universitatea Bucuresti.
Numarul locurilor disponibile este de 17.
Selectia se realizeaza pe baza traducerii si a scrisorii de intentie. CV-ul si experienta anterioara nu reprezinta criterii de selectie.
Numarul de puncte acordate este 100. Scrisoarea de intentie reprezinta 10 puncte, iar textul tradus se va nota cu 90 de puncte, astfel:
—40 puncte: fidelitatea traducerii si corectitudinea gramaticala a textului in limba engleza (morfologie, sintaxa, lexic, ortografie).
—30 puncte: stilizarea traducerii asa incat ea sa poata transmite cursiv sensul cititorului contemporan de limba engleza.
—20 puncte: rezolvarea corecta a problemelor de comunicare culturala [traducerea situatiilor specifice limbii romane, de la gramatica la particularitati si conotatii lexicale, locale, culturale etc. in asa fel incat lectura sa fie cursiva in limba engleza].
Textul care urmeaza sa fie tradus este postat pe pagina concursului:
https://www.societateamuzicala.ro/lidiavianu/category/masterclass-de-traducere-literara/editia-a-iii-a-2018/ si pe www.icr.ro
Adresa de e-mail la care se primesc aplicatiile constand in textul tradus, CV-ul si scrisoarea de intentie este masterclass@lidiavianu.org
Termenul limita pentru primirea aplicatiilor este 30 ianuarie 2018.
Cei interesati sunt rugati sa trimita la adresa masterclass@lidiavianu.org urmatoarele [în română ori engleză]:
- textul tradus in limba engleza
- un curriculum vitae care sa reflecte experienta in activitatea de traducere literara
- o scrisoare de intentie.
Termenul pana la care se primesc aplicatii este 30 ianuarie 2018.
Lista castigatorilor va fi anuntata la adresa https://www.societateamuzicala.ro/lidiavianu/category/masterclass-de-traducere-literara/editia-a-iii-a-2018/
Texte:
Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit si cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.) Discipolul vine la tine să-ţi ceară. Tu trebuie să-l înveţi că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-l laşi să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. Şi cel mai frumos sfârşit al tău—fertilitate!—e să te năpădească buruienile!
Era un om atât de tânăr şi de armonios încât mi-am închipuit un teolog care ar exclama: „Voi sunteţi cei care ţin lumea în loc! Pentru voi trebuie lumea perpetuată, amânată. Dumnezeu ar mântui-o dacă n-ar fi încă fiinţe să se bucure de ea şi să întârzie, prin tot ce e păgân în ei, răscumpărarea.” Să ţii lumea în loc. Este moarte? Este viaţă? Toată viaţa noastră morală încape aci: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să ştii să asculţi—şi să ţii minte.
Gândul Şcolii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături. De aceea nici nu trebuie lecţii. Chiar unui om care te întreabă nu ai nevoie să-i dai „lecţii”. O carte pe care o scoţi din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în linişte, sau un exemplu de seninătate intelectuală sunt mult mai educative decât o lecţie. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee şi încep să încorporeze şi ei una. (Poate „gândul unic”, de care vorbea Pârvan.) Cred că şcoala asta trebuie făcută. Tout est vrai là dedans, rien n’y est exact, vorba lui Barres contra inginerilor de tipul lui Charles Martin, contra filologilor, contra profesorilor, contra fraţilor fiului risipitor.
Constantin Noica
—… S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, când cânta la „Floarea-soarelui”! Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o cârciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cânte acolo Leana. Aşa-i spuneam, şi aşa îi plăcea şi ei să-şi spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: „Nu mă cheamă aşa. Pentru păcatele mele am ajuns să cânt prin cârciumi, şi oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta.” Şi poate, uneori, îţi lua paharul, îl ducea la buze, şi uneori sorbea din el. Zic poate, pentru că nu făcea asta decât arareori, şi numai dacă îi plăcea de tine, dacă te vedea că eşti tânăr şi i se părea ei că eşti frumos sau melancolic şi visător. Doar ce-şi atingea buzele de pahar, dar nu era unul de la masa ei şi de la mesele vecine să n-o urmărească avid, sorbind-o din ochi, pentru că, cum să-ţi spun? când atigea Leana paharul, toată faţa i se lumina de un zâmbet nemaivăzut şi neînchipuit. Nu putea fi comparat cu nimic, nu semăna cu nimic—nici cu zâmbetul celor mai frumoase femei, nici cu al copiilor şi nici cu zâmbetul îngerilor. Da. Nu semăna cu nimic zâmbetul ei când îşi apropia paharul de buze, cu ochii în ochii băiatului. Şi zic întradins „băiatului”, pentru că nu cred că am văzut-o vreodată luând paharul vreunui tânăr trecut de douăzeci de ani. Pe-atunci, prin 1920-22, Leana părea că are vreo douăzeci şi cinci de ani, poate, chiar, un an, doi mai mult.
—Cam tot atât pare să aibă şi astă-seară, îl întrerupse Cladova.
—Da, nu prea s-a schimbat. Dar, în fond, zece ani, la vârsta asta, mai ales la o femeie ca ea, nu prea contează… În orice caz, reluă, după ce umplu paharele, cine n-a văzut-o atunci, n-a văzut-o. Nu i-a văzut adevăratul ei zâmbet, vreau să spun. Căci, altminteri, Leana zâmbeşte întruna, şi zâmbeşte în atâtea feluri—când tace, când te priveşte în ochi şi te ascultă, chiar când cântă cântecele ei cele mai triste… Dar începusem să-ţi vorbesc de „Floarea-soarelui” pentru că, pe atunci, Leana cânta acompaniindu-se cu vioara. Da, cu o vioară, pe care o sprijinea într-un chip ciudat, aşa cum n-am văzut pe nimeni altcineva, o sprijinea când de sân, când de coapsă, când parcă ar fi ţinut-o în aer, dar atunci se mulţumea să-şi tremure arcuşul pe ultimele coarde. De fapt, nici nu ştiu dacă era o vioară ca toate celelalte. Pe cât mă pricepeam eu, mi se părea că sunetele seamănă mai degrabă cu cele de violoncel. Şi totuşi era o vioară mică, dar parcă ar fi avut altfel de coarde, cu sunete joase, grave, melancolice. Şi mai ales asta a făcut-o repede celebră la „Floarea-soarelui” — melancolia ei, melancolia cântecelor ei. Nu ştiu de unde, nici de la cine le învăţase, căci erau cântece vechi, mai de nimeni cunoscute. Dar nu era numai asta, numai faptul că ştia cântece şi balade atât de vetuste, şi melodii arhaice: le crea din nou, le cânta aşa cum trebuiau ele cântate ca să ne placă nouă, tinerii de pe-atunci, după război.
Mircea Eliade
