mihai
nu am sărit niciodată de la zece metri în râu.
era mihai care făcea asta în fiecare zi de vară,
copiii de noi îl aplaudam, el zâmbea
și uita pentru o clipă de bătaia de seară.
mic, uimit, înfricoșat eram de saltul lui
atunci când priveam cum îl aruncă
cerul, cu un braț nevăzut, spre noi
ca pe o pasăre cu o aripă ruptă.
pe mihai l-a călcat o mașină,
mi-a spus mie bătrâna din drum,
lejeră cu o mână la gură și una la sân
,,l-a prins sub roți, iar acum…”
privesc zidul înalt de piatră,
de pe care mihai sărea în fiecare zi de vară,
întrebându-mă dacă acum, în moarte,
îl mai așteaptă cineva să-l bată spre seară.
Tata
Tata-mi tăia unghiile până-n carne,
se înroșeau, mă ardeau și plângeam,
tata-mi tăia unghiile până-n carne,
ne priveam, tată, și tăceam.
Trebuie să crești, îmi spuneai,
dar la mine doar unghiile creșteau,
iar tu tăiai, mă dureai și nu te mai opreai,
unghiile mele albe cădeau în timp ce trăiau.
Unde ești acum, tată,
Unghiile mele au crescut
și eu odată cu ele.
Unde ești să mă vezi
cum îmi promit de fiecare dată
că fiului meu, până la sânge,
nu-i voi tăia unghiile niciodată.
Singur
Mă obsedează ochii tăi când îți pare rău
și e de ajuns să-ți ating clavicula
ca să-nțeleg că nu e nimic de înțeles.
Momentele frumoase au trecut,
iar acum îmi zdrobesc capul de podea,
și aud tremurul tălpii tale
din ziua în care ai spus: plec.
Nu mă ridic.
Ascult ploaia cum îmi sapă în suflet,
cum îmi curăță pământul de pe mâini
și mă-ntreb
cine-ți apasă sânii rotunzi,
cine-ți strivește până la sânge gura,
cine-ți spune că e frumos să trăiești
dar nu crede în asta?
Când mi-au zis că nu pot ocroti
toți copiii străzii,
tu le citeai Alice în Țara Orfanilor.
Le-ai spus că nu e nevoie să cânte pentru bani,
că nu poți vinde arta,
că doar oamenii se vând între ei
iar Alina, cea mai mare,
plângea că Alice nu ajunge la cheie.
Talpa ta mi-ar spune că ești singură și tu,
dar ascultă tăcută ploaia…
Poate
În toamna întâmplărilor
care mor săgetate pe străzi,
văd doar blocuri gri cum se-nalță –
giganți de beton.
Au ochi mulți, pe care neuronii lor îi închid
când se trag draperiile pentru o sinapsă.
Plouă peste capetele lor pătrate
de blocuri pătrate care înghit
prin uși oameni pătrați.
Sunt scoși în serie din fabrică,
setați cu cheia înfiptă în ceafă
pentru a mai face un pas.
Lumea de azi e un bloc pătrat,
de beton, rece și sfărâmat
în care nu mai locuiește nimeni
cu adevărat și pe care îl vizităm
post-mortem din când în când…
Tristețea mea e câinele plouat
din curtea liceului,
care privește cu capul plecat
doar pământul cu o secundă
înaintea strivirii.
Ploaia e doar o expresie
a lucrurilor care plâng
dintr-o zdruncinare a mentalului.
Ploaia e atunci (poate) doar frământarea
unei conștiințe universale,
un Dumnezeu care ne roagă
să-nțelegem că nu ne cere nimic,
dar ne așteaptă întru tot.
Filosofia aceasta a filosofiei
a rămas doar o ondulație a unui gând
care se zbate, dar nu se pierde niciodată,
o oglindire a unor oameni devenind oameni.
Ne e frig și foame, suntem disperați
de ecoul propriei indiferențe,
și aroganța asta neagră de a crede
că suntem centrul universului
ne arde ca acidul sulfuric
și nu putem face altceva
decât să cerșim un moment de liniște,
care nu mai depinde în întregime de noi.
De-am putea înghiți toamna aceasta cu totul!
(Poate) n-am mai fi atât de flămânzi
cum ne recunoaștem dintotdeauna –
după intensitatea poftelor de carne.
Este o lege nescrisă a durerii de a exista,
pe care o găsești în modul de a merge
al oamenilor.
Așa plâng ei, prin mers și din mers.
Ne ascundem în vizuinile construite de alții
și asta ne face să credem că suntem în siguranță.
E doar un altfel de a spune că am obosit.
Tot ce ne-a mai rămas este să căutăm
lumina din care ne tragem
ca o ploaie dintr-un cer îndepărtat…
după care tânjim și poate l-am uitat.
Braţul care a chemat iarna
Se luminează o fereastră în mine.
Întind mâna care străluceşte
asemenea braţului de marmură
pe care l-a pierdut
Venus din Milo.
Un fulg mi se topeşte în palmă
şi nu mai ştiu sigur
cine în cine se stinge.
Simt iarna aceasta atât de rece…
O las să ningă prin mine în mine,
îi las cerul alb ca părul bunicii
înainte să moară
să se deschidă
şi mă întreb dacă Dumnezeu
a cunoscut vreodată
zăpada.
Regret
Suntem oameni și greșim,
dar regretul nu cunoaște această lege.
Durerea nu iartă.
Mizeria ne rupe oasele,
ne frământă ca mama
aluatul gogoșilor.
Nu-mi pot desface trăirile,
iar fata frumoasă care ți se dăruiește
te duce cu gândul doar la regret.
Mă-ntreb de ce suntem aici
și mai ales cu cine.
E o urmă dulce în durere,
o ispită ca mirosul
de cărți vechi pentru
un om lihnit de lectură.
Viața secolului XXI
nu-i este de ajuns
și moare pe dinăuntru
ca o Madame Bovary
și poate nu există
tragedie mai mare.
Revelare
Eu nu mă rog cu multe cuvinte,
nu-mi spulber glasul vorbind,
nu-mi arunc mintea într-un colț,
să stea singură și cuminte.
Eu Îl cunosc pe Dumnezeu prin lume,
Căci toate sunt o umbră pe chipul lui,
care în loc să-l facă nevăzut,
îl scot și mai mult la lumină.
Forma golului
Vreau o seară normală
fără griji, fără așteptări.
în bucătăria unde mama
a făcut mâncare.
Aragazul, frigiderul sunt închise
suntem în siguranță
nu explodăm
nu înghețăm,
doar așteptăm
ca viscolul
să ne încălzească,
să ne confirme că trăim,
azi nu ieșim din casă.
Nopțile cu Harry Potter,
când magia părea
că se desprinde din noi,
zburam pe coastele celuilalt
ca pe niște mături.
Fiecare avea în el un gol
cu forma celuilalt.
Ningea peste străzi,
zăpada ne mângâia
ca pe niște îngeri,
căutându-ne aripile
crescute din spate
ca două ramuri zvâcnite
din trunchi.
Tăceam
și speram.
Cel-căruia-nu-i-rostim-numele
nu este atât de rău
pe cât credeam.
Armură
Sunt bărbat…
dar la fel ca toți bărbații
m-am născut cu un copil în pântec,
copil în copilul din pântecul mamei.
Îmi lovește stomacul cu pumnii,
îmi strânge în brațe plămânii ca pe două perne,
își măsoară înălțimea pe coloana vertebrală
de lângă tocul uşii, coboară
din când în când până în talpă.
Copilul acesta este în fiecare bărbat,
ca o armură, ca un scut în care se reflectă
oamenii întâlniți întâmplător pe stradă…
Copilul acela plânge în locul tău,
pentru că tu ești bărbat
și doar umărul tău poate să plângă.
În rest
Tu nu mai știi zilele
când noaptea se ruga să ne găsească
amândoi,
nu știam că este un lucru rău
când m-ai rugat să mă aplec și să te sărut,
dar eu doar mâinile ți le sărutam,
în rest nu simțeam nimic,
doar recunoștință poate,
uneori aveam impresia că puteai fi oricine
și s-ar fi simțit la fel,
mie începuse să mi se-nchidă părul
la culoare, iar ție
ți se deschideau ochii când ai plecat…
N-am știut că o să mă doară.
Câteva așternuturi aruncate într-un colț
sunt singurele care se mai roagă
pentru noi.
