Colectia: Societate & Publicistica 9
Autor: Sorin Antohi
Titlu: Romania noastra. Conversatii berlineze
Editura: Institutul European
Localitatea: Iasi
Anul: 2009
Editia: a II-a
Pagini: 174 p.
ISBN 978-973-611-640-7
Descarca aici!
Cuvânt înainte
Înainte de 1989, Virgil Nemoianu era pentru mine o figură aproape legendară: unul dintre relativ numeroşii specialişti în studiile lingvstice şi literare formaţi după război, plecaţi din România şi ajunşi în elita academică internaţională.
Spun bine „relativ numeroşii”, fiindcă nici „transfugii” aceleiaşi generaţii din ştiinţele exacte afirmaţi internaţional nu au fost mult mai mulţi, poate cu excepţia matematicienilor (revista Libertas mathematica, scoasă în SUA de unul dintre ei, Constantin Corduneanu, lista în anii optzeci un impresionant contingent), iar comparaţia cu alte ştiinţe umaniste nu se prea poate face. Aşadar, avem bune indicii că „resursele umane” şi filierele formative instituţionale din ştiinţele limbii şi literaturii se refăcuseră cumva pe la 1965, ceea ce nu era cazul cu situaţia din istorie, filozofie (unde filierele informale aveau să rămână indispensabile pe toată durata regimului comunist – „Şcoala de la Păltiniş” e cel mai prestigios exemplu), sociologie (reapărută doar pentru a fi din nou izgonită din universităţi), economie (cu unele reuşite în istoria economică), drept (exceptând unele studii de istoria dreptului). Repet o evidenţă: domeniile cele mai ideologizate şi politizate, atât sub raportul substanţei, cât şi sub raportul activismului public şi poziţiilor instituţionale ale celor care le practicau, au fost durabil devastate de sovietizare.
Cu toate că specialiştii în lingvistică şi în literatură (aceştia din urmă, mai numeroşi) din generaţiile profesional active în perioada interbelică au suferit şi ei rigorile comunizării, uneori plătind pentru reale angajamente politice „burghezo-moşiereşti” sau chiar de extremă dreaptă, alteori fiind victimele „colaterale” ale stalinismului românesc,„dezgheţul” dejist le-a permis multora să revină la catedre universitare, în institute de cercetări, la edituri şi periodice.
Ca şi scriitorii (uneori, cercetătorii literaturii erau ei înşişi scriitori: G. Călinescu e cazul emblematic), profesorii universitari şi cercetătorii „reabilitaţi” într-un fel sau altul, plătind un preţ sau altul, erau indispensabili funcţionării vastului aparat de propagandă al partidului-stat. Şi, fie că au lucrat ca „negri” pentru noii mandarini ai culturii publice (ca documentarişti, traducători, adevăraţi autori, „re-scriitori”, redactori etc.), fie că au semnat cu pseudonim, fie că au publicat în nume propriu, eventual pe poziţie secundă, după cei care, deşi contribuiseră mai puţin ori nu contribuiseră deloc la operă, îi asigurau apariţia – sunt destui care au trecut prin toate aceste faze, nu neapărat succesiv –, aproape toţi au fost cumva „recuperaţi” de sistem. Nu atât în sensul slujirii lui imorale şi zeloase, deşi aceasta nu a lipsit, cât în sensul perpetuării lui la anumite cote de onorabilitate intelectuală.
Ne lipseşte un studiu serios al fenomenului, dar avem deja mai multe fragmente ale tabloului de ansamblu, iar o perspectivă mai echilibrată, eliberată de (lup-)moralismul primar şi atât de profitabil al anticomunismului postcomunist, începe să răzbată în cele mai bune asemenea cercetări.
Sintezele şi analizele veritabile, se poate spera, nu vor mai întârzia mult.
Dacă ne concentrăm exclusiv asupra studiilor lingvistico-literare din România anilor şaizeci, o privire grăbită identifică deja nişte elemente de analiză: s-au ridicat mai repede şi mai sus tinerii născuţi în clasa mijlocie prin anii 1930-1940, care au cunoscut, copii fiind, privaţiunile războiului şi stalinismului (nici nu emigraseră „la timp”, dar nici nu au trecut prin puşcării, asemeni celor mai vârstnici cu un deceniu sau două); lingvistica teoretică, teoria literară şi literatura comparată se apropiau din nou de nivelul internaţional; limbile străine, adesea studiate încă din familie, măreau „riscul” emigrării, ca şi descoperirea individuală a „Lumii Libere” prin bursele şi călătoriile de documentare oferite ori acceptate de statul-partid în faza lui de „liberalizare” de dinaintea închiderii neostaliniste în naţional-comunism.
Născut în 1940 într-o familie bănăţeană tipică pentru clasa mijlocie superioară a zonei – adică legată educativ, cultural, social-politic, economic, etno-lingvistic, confesional, matrimonial de creuzetul central-european şi atrasă oarecum inevitabil în nucleul tehnocratic din capitala României Mari –, Virgil Nemoianu se încadrează la vârful promoţiei pe care am descris-o succint mai sus. (O menţiune specială merită, pentru a întregi imaginea epocii, specialiştii din domeniile lingvistico-literare lansaţi pe plan intelectual în anii cincizeci şi uneori angajaţi, cel puţin vremelnic, în aparatul ideologic stalinist. Nu e însă aici locul pentru a mă ocupa de acest subiect esenţial şi delicat.)
Citisem scrierile lui Nemoianu de dinaintea expatrierii, ca şi unele dintre scrierile sale din exil (ultimele, graţie în special regretatului Adrian Marino), dar – cum spuneam din capul locului – nu-l întâlnisem, fiindcă emigrase pe când eu abia intram în adolescenţă.
Dintre cei care s-au mai ilustrat în ultimele decenii pe plan internaţional îl întâlnisem – fugar, ca să zic aşa – numai pe Marcel Pop-Corniş, care îmi trimisese cartea sa de debut, Anatomia balenei albe, chiar înainte de a pleca spre Lumea Nouă. Cu Virgil Nemoianu şi alţii – Matei Călinescu, Mihai Spăriosu, Toma Pavel – aveam să intru în legătură abia după „căderea Zidului”.
În perioada mea pariziană – de la jumătatea lunii noiembrie 1990 până la sfârşitul lunii noiembrie 1992 –, revenit la proiectele mele intelectuale după o experienţă extrem de intensă ca funcţionar superior în Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei, am căutat să stabilesc contacte cu expatriaţii de care mă simţeam apropiat cultural. Virgil
Nemoianu a fost printre primii pe care i-am abordat. În scurtă vreme, corespondenţa noastră s-a intensificat ca ritm, a devenit total deschisă, s-a organizat în jurul unor teme persistente şi, în acelaşi timp, a explorat o arie vastă: de la cultura şi istoria României la religie şi teologie, de la diverse planuri de carieră la argumentele centrale din felurite publicaţii (ale noastre, ale altora), de la detaliile existenţelor noastre private la marile decupaje ale istoriei universale.
Parcurgând recent tot ce posed din bogata noastră arhivă epistolară, în care s-au adunat sute de mesaje, de la câteva pagini la câteva rânduri, schimbate prin poştă „clasică” şi „rapidă”, fax şi e-mail – am trecut împreună prin toate revoluţiile tehnologice recente ale genului epistolar, abţinându-ne numai de la SMS şi chat –, am admirat din nou acele însuşiri ale lui Virgil care m-au făcut să merg atât de frecvent spre el, de aproape două decenii. Întâi de toate, el răspunde prompt (de când comunicăm prin e-mail, replica lui vine aproape instantaneu, indiferent de decalajele orare!) şi la obiect, astfel încât corespondenţa capătă o cadenţă vivace, iar niciuna din chestiunile aduse în discuţie nu rămâne în suspensie. Uneori, o întrebare simplă generează un răspuns lung şi detaliat, de la clarificări ale aspectelor abstracte până la amănuntele terminologice. Pe urmă, „conversaţia” noastră e continuă, liberă, francă, vivace, depăşind toate dezacordurile prin dialog ori acceptându-le atunci când ating puncte ireconciliabile, păstrându-se mereu la un nivel de tot mai afectuoasă cordialitate. Şi construind pe aceste baze o prietenie profundă, care a rezistat în momentele mele grele.
În martie 1992, la începutul primului meu periplu american, un turneu de conferinţe care a durat două luni şi m-a purtat din New England, prin Midwest, în California (şi retur, tot cu trenul), am reuşit să ne şi vedem: la Library of Congress, pe 20 martie, la ora 11:30. Discuţia a intrat rapid pe făgaşul cel mai firesc – corespondasem destul înainte, vorbisem la telefon. Şi, de atunci încoace, a rămas aşa. Oriunde ne-am revăzut de-a lungul anilor – la Bucureşti, Washington şi Bethesda, Paris, Budapesta, Berlin. Treptat, am învăţat mult de la Virgil: citindu-i cam toate publicaţiile; corespondând; vorbind faţă către faţă ori la telefon; ascultându-i conferinţele. I-am cerut sfatul şi ajutorul, primindu-le întotdeauna prompt şi necondiţionat, adesea cu asupra de măsură: unele dintre epistolele sale sunt adevărate recenzii sau eseuri „de uz intern“; când îi cer opinia despre un text de-al meu, Virgil ajunge uneori la comentariul critic rând cu rând, cuvânt cu cuvânt; iar când îmi împărtăşeşte impresiile sale de lectură ori de călătorie (e poate cel mai avid şi mai enciclopedic cititor român în viaţă, e unul dintre cei mai metodici peregrini culturali), indiferent de lungimea acestora, mă inspiră şi mă orientează (chiar şi atunci când nu mă convinge). Cunoscându-i această incredibilă etică a muncii şi a colaborării, l-am invitat la Central European University cu diverse ocazii: să ţină conferinţe; să pregătim (24-26 mai 1998), alături de alţii, un departament de „Culture Studies” care nu s-a mai făcut, deşi proiectul era extrem de promiţător, prilej cu care sănătoasa doză de erudiţie şi conservatorism luminat-excentric a prietenului meu a contrabalansat eficient mult mai popularele poziţii „multi-culti” ale unora dintre preopinenţi; să inaugureze un ciclu de conferinţe dedicate studiilor literare, pe care l-am numit, cunoscând şi preţuirea lui Virgil pentru marele savant, The René Wellek Lectures on Literature (cinci conferinţe, 28 februarie-3 martie 2004; esenţialul substanţei lor se găseşte acum în Imperfection and Defeat. The Role of Aesthetic Imagination in Human Society, New York şi Budapesta, CEU Press, 2004).
Ideea unei cărţi de convorbiri cu Virgil Nemoianu mi-a venit pe la finele anilor nouăzeci. Când mi-am început seria de asemenea volume, după anu-l academic petrecut la Center for Advanced Studies in the Behavioral Sciences, Stanford (1999-2000), am pus chestiunea pe tapet. Virgil a fost de acord, aşa că ne rămânea doar problema „logistică” a întâlnirii efective. Agendele noastre încărcate au permis-o pe aceasta la Berlin, în perioada 17-21 iunie 2005. Eram, pentru anu-l academic 2004-2005, la Wissenschaftskolleg zu Berlin, iar conducerea instituţiei a acceptat cu generozitate să-i găzduiască pe Virgil şi Anca Nemoianu, pentru a face posibilă realizarea proiectului. Îi rămânem recunoscători.
Casetele cu înregistrarea convorbirii noastre au fost transcrise, cu obişnuitul său profesionalism, de Mara Ştefan. Virgil şi cu mine am revăzut şi amendat textul astfel obţinut. Un fragment a apărut iniţial în revista Cuvântul, în numărul dublu pe august-septembrie 2008.
Cartea de faţă documentează aşadar o întâlnire veche de câţiva ani (în plan subiectiv, ea fixează foarte bine şi starea noastră de spirit de atunci), dar a rămas la fel de actuală în privinţa marilor sale teme, devenind o mărturie de istorie recentă în privinţa detaliilor unor evoluţii trecute care nu trebuie uitate, cel puţin fiindcă tranzienţa actualităţii imediate şi notaţiile „la cald” se cer integrate, prin depăşirea regimului lor specific de istoricitate, în fenomenologia devenirii noastre pe termen mediu şi lung.
Sumarul volumului îi descrie analitic substanţa, astfel încât nu mai insist aici asupra ei. Semnalez doar câteva „lecturi suplimentare” din opera lui Virgil Nemoianu care ar putea întregi perspectiva cititorului: pentru un masiv „supliment” autobiografic, Arhipelag interior. Eseuri memorialistice (1940-1975), Timişoara, Editura Amarcord, 1994; pentru o variată gamă dialogică, interviurile strânse în Tradiţie şi libertate, Bucureşti, Curtea Veche, 2001, pp. 385-530, precum şi schimbul de e-mail-uri cu un alt spirit afin, publicat sub titlul Înţelepciunea calmă. Di@loguri în cyberspace cu Robert Lazu, Iaşi, Sapientia, 2002.
Sorin ANTOHI
Bucureşti,
22 octombrie şi 4 decembrie 2008
