Autori: Sorin Antohi, Dan Petrescu, Luca Pitu, George Pruteanu
Titlu: ARTELUL TEXTUAL. “Brazde peste haturi” revised
Editura: Opera Magna
Localitatea: Iasi
Anul: 2011
Pagini: 153
ISBN: 987-973-88777
Descarca aici!
Cuvîntul liminar
Din cele 1.685 de «documente» ale Securității care mi-au fost oferite de CNSAS în septembrie 2007 (v. articolul meu «Din nou despre raporturile mele cu Securitatea», Timpul, noiembrie, 2007, pp. 6-7), 23 proveneau dintr-un manuscris de grup început în toamna lui 1982 şi pierdut pe 18 mai 1983, cînd unicul său exemplar a fost confiscat de Securitate. Luca Pițu a început să spună povestea scrierii neterminate, adăugînd extrase documentare (v. articolul său «Romanul nostru cu cîntec: «Brazde peste haturi» revisited, Argeş, ianuarie, 2008). În cele ce urmează, pentru a prefața publicarea în aceeaşi revistă a paginilor salvate (23 dintr-un total de 45), ofer cititorului o re-introducere minimală în textul şi contextul «romanului».
În toamna anului 1982, cînd ne frecventam foarte asiduu şi convorbeam îndelung, făcînd şi alte proiecte comune – de pildă, publicarea simultană, pe două pagini de revistă (studențească ieşeană) față în față, a unor texte cu trimiteri «în cruce» , Luca Pițu, Dan Petrescu şi cu mine am inițiat un exercițiu contra-literar (în sens mai larg, contracultural): scrierea unui roman-foileton. Casa Universitarilor din Iaşi este locul probabil unde a apărut inițiativa, în timpul unuia din prînzurile la care mă alăturam şi eu lui Luca Pițu, un veteran al stabilimentului. Pe vremea aceea, grupul Ars Amatoria (în care Ioan Groşan era vioara întîi) serializa în Viața studențească – «organul central» al UASCR şi loc de ucenicie al multor scriitori şi jurnalişti afirmați deplin după 1989 – ceea ce avea să devină splendidul roman O sută de ani de zile la Porțile Orientului. Noi visam însă la o scriere mai apropiată de pasiunile noastre intelectuale şi ideologice, un text postmodern al cărui prim nivel – narativ – să se constituie relativ repede, şi ale cărui nivele ulterioare să fie țesute de autori prin recurs la note de subsol, glose, comentarii, polemici etc. De la Țiganiada, literatura română nu e străină de asemenea operații. Dan Petrescu (care publicase adeseori sub pseudonim la Poşta redacției ținută de Emil Brumaru în Cronica) şi cu mine, reuşisem să plasăm astfel un scurt schimb de replici despre…întîlnirea cu caracatița. Cum Luca Pițu şi cu mine copilărisem la sat (el s-a născut în 1947, eu – în 1957), tema «colectivizării» agriculturii ni s-a impus destul de repede.
Titlul a venit şi el uşor, fiindcă lecturile noastre comune includeau romanul realist-socialist Brazdă peste haturi de István Horvath , tradus româneşte la ESPLA în 1952. Eu am adăugat cuvîntul englez revisited, cu gîndul la continuările celor două mari romane distopice care au precedat opera lui Orwell: Erewhon (de Samuel Butler), respectiv Brave New World (de Aldous Huxley).
Discuția dintre Luca Pițu şi mine avea loc în paralel cu alte două episoade din viața micii comunități intelectuale din jurul revistelor studențeşti ieşene Dialog şi Opinia studențească – o foarte precară şi dezbinată (dacă mi se permite oximoronul) comunitate asediată, dinafară şi dinăuntru, ca mai toate celelalte din România comunistă.
Primul episod îl are ca protagonist pe Dan Petrescu, care devenise principala atracție a «Serilor Dialog», serate culturale desfăşurate în barul de la subsolul Casei Tineretului şi Studenților din Iaşi, loc important al culturii alternative ieşene din anii şaptezeci şi optzeci, atîta şi cum a fost. Dan Petrescu ne delecta de regulă cu o devastatoare şi amuzantă revistă a revistelor culturale, dar în noiembrie 1982 a citit şi o proză scurtă, publicată apoi, «Posibilitățile de a scrie un roman al colectivizării scrutate de Arghir cel Bătrîn şi Bețiv la Băltărețul în chiar zilele noastre». Nu se putea imagina o mai bună introducere pentru romanul nostru! Deşi a fost scrisă independent de discuțiile dintre Luca Pițu şi mine, textul lui Dan Petrescu ni s-a părut o parte organică şi oarecum profetică (sau măcar proleptică) a totului plănuit.
Al doilea episod se leagă tot de «Serile Dialog», unde George Pruteanu strălucea în aceeaşi perioadă ca parodist, citind între altele o delirantă compunere inspirată de Divina Comedie (puțini dintre cei care l-au cunoscut pe George Pruteanu după 1989 vor fi ştiind că el este şi un italienist redutabil). Dacă asocierea lui Dan Petrescu la proiectul romanului era automată, ideea atragerii lui George Pruteanu ia venit lui Luca Pițu. În scurt timp, cvartetul era format, ba chiar şi-a găsit un nume potrivit: Artelul Textual.
Pe lîngă textul lui Dan Petrescu adoptat ca introducere, manuscrisul includea următoarele capitole, numite episoade, semnate de următorii autori:
- Şi caii se împuşcă, nu–i aşa? (Sorin Antohi)
- Un chirov, două chiroave (Dan Petrescu)
- Din neagra țigănie, mînca–ți–aş! (George Pruteanu)
- Visul tovarăşului inginer agronom (Luca Pițu)
- Azi e zi de sărbătoare (Sorin Antohi)
- Iar steluța cea de sus, ce-o mai fi avînd de spus? (Dan Petrescu)
- Vicii la Sfat (George Pruteanu)
- Dictotaurul (Luca Pițu)
- Ascensiunea lui Iordache Leahu poate fi oprită (Luca Pițu).
Locul acțiunii, satul Chipeşeni, comuna Dimparis (fiindcă, ştim de la orele de gramatică, «înainte de b şi p, scriem m», aşa s-ar ortografia toponimul fictiv), precum şi cele mai multe nume de persoane (inspirate foarte liber de persoane reale din satul copilăriei mele), au fost introduse de mine. Regula era să ne scriem fiecare episodul după ce-l citeam pe precedentul, după care să dăm exemplarul unic al dactilogramei autorului care venea la rînd.
Această procedură a dus la prima lectură cu adevărat publică a romanului, după ce unele episoade mai fuseseră citite sau date spre lectură prietenilor ieşeni. Dan Petrescu şi cu mine am participat pe 17-20 decembrie 1982 la colocviul «Tînărul scriitor–Literatura actuală–Actualitatea literară», o reuniune pornită probabil din bune intenții şi transformată pe parcurs într-un fel de capcană pentru vreo patruzeci de Optzecişti din toată țara. «Acțiunea» a avut loc la Buzău, la Casa de Cultură a Ştiinței şi Tehnicii pentru Tineret, ceea ce va fi facilitat neîndoielnic supravegherea «în timp real»: eram cazați cu toții în micul hotel al Casei (dacă ridicai receptorul telefonului din cameră pentru a suna la Recepție, auzeai toate convorbirile din celelalte camere; pe masa din sala de conferințe mergea non-stop un magnetofon; unde or fi înregistrările?). Am găsit printre cele 1.685 de pagini pomenite la început declarații ale unora dintre organizatori, o listă a Securității (U.M. 0896 Buzău) cu datele personale, adresele şi prezența participanților, aparent transcrise din registrul hotelului etc. În acel cadru, confrații ne-au invitat şi pe noi, pe Dan Petrescu şi pe mine, să citim ceva. Cum aveam la noi romanul, fiindcă ne venea rîndul la scris şi voiam să recitim ansamblul, am decis să ne producem cu asta. Dan nu avea alte proze la îndemînă, iar ceea ce scriam noi de regulă erau eseuri puțin pretabile la o lectură publică. Citind cu glas tare, cu ochii la rolele magnetofonului şi la publicul tot mai atent, mi-a venit să declam cu vocea lui Ceauşescu un citat din Gheoghiu-Dej inserat în text. Deşi nu mă apropiam de legendara capacitate a lui Ioan T. Morar de a-l impersona suprarealist şi parodic pe Geniul Carpaților, colegii noştri scriitori sau amuzat. Securitatea, dimpotrivă.
În orice caz, începutul nostru de roman, despre care începusem să vorbim peste tot (eu l-am pomenit în scris în Dialog; şi l-am mai citit cu glas tare unor colegi de facultate, în trenul către Cluj, unde mergeam la sesiunea de comunicări anuală a studenților; am găsit şi nota informativă relevantă) pentru a ne proteja, pretinzînd că voiam să-l oferim unei edituri deşi textul ieşea binişor din convențiile timpului, a fost unul din principalele capete de acuzare repetate mereu de Securitate în actele privitoare la «Grupul de la Iaşi», de la ancheta colectivă din mai 1983 şi pînă la căderea regimului. Cititorul are acum prilejul, la peste 25 de ani după confiscare, să descopere acest embrion de samizdat. Dacă el va fi vreodată recuperat în totalitate, există proiectul de a-l publica în volum, dimpreună cu un aparat critic (cel puțin memorialistic). Lectura, anevoioasă şi în epocă, e şi mai dificilă azi: vorbim de un text ale cărui trimiteri culturale sînt practic străine tinerilor.
Cele 23 de pagini regăsite şi publicate aici reprezintă episoadele I, II, III, V şi VI, precum şi un fragment din episodul VII. E ciudat că niciunul din episoadele scrise de Luca Pițu nu s-a păstrat. El are o foarte plauzibilă ipoteză: vor fi fost colecționate altundeva, tot ca «probe» împotriva lui, eventual de o natură mai specială. Pornind de la fişierul electronic realizat prin scanare, Răzvan Pârâianu a realizat un fişier Word, în care eu am intervenit ulterior pentru mici corecturi. Îi mulțumesc. Şi îi mulțumesc lui Luca Pițu, care a avut inițiativa acestei (pre)publicări.
Sorin Antohi
Bucureşti, 10 februarie 2008
