Trebuie sa recunoastem ca Biblia este o carte dificila, o carte pecetluita cu sapte peceti. Trecand timpul acest lucru nu se schimba. Principalul motiv pentru acest lucru nu este faptul ca aceasta carte este scrisa intr-o „limba necunoscuta” sau contine cuvinte tainice pe care omul nu le poate repeta.” Din contra, piatra de poticnire a Bibliei consta in simplitatea ei totala: tainele lui Dumnezeu sunt schitate pentru viata zilnica a omului de rand si parca toata povestea pare mult prea umana. Acest lucru este asemenea cum Domnul intrupat a aparut ca si un om obisnuit.
Scriputurile sunt „inspirate,” ele sunt cuvantul lui Dumnezeu. Ce este inspiratia nu poate fi definit cum se cuvine – in ea exista o taina. Este taina intalnirii dumnezeiesti-omenesti. Noi nu putem intelege deplin in ce fel „oamenii sfinti al lui Dumnezeu” au auzit Cuvantul Domnului si cum l-au putut articula in cuvintele propriului lor dialect. Totusi, chiar in transmiterea lor umana era vocea lui Dumnezeu acolo intr-un idiom uman. Indiferent in ce fel am intelege inspiratia, nu trebuie uitat sau trecut cu vederea un factor. Scripturile transmit si pastreaza cuvantul lui Dumnezeu tocmai intr-un idiom uman. Intradevar Dumnezeu a vorbit omului, iar omul era cel care intelegea si percepea. Astfel, „antropomorfismul” este inerent in acest fapt. Nu exista nici un fel de acomodare la slabiciunea umana. Punctul central este ca limba umana nu-si pierde trasaturile naturale pentru a devenii un vehicul al revelatiei dumnezeiesti. Daca voim sa auzim Cuvantul lui Dumnezeu cum suna clar, limba noastra nu trebuie sa paraseasca faptul de a fi uman. Ceea ce este omenesc nu este inghitit de inspiratia dumnezeiasca, ci este doar transfigurat. „Supranaturalul” nu distruge ceea ce este „natural”: hyper physin nu inseamna para physin. Idiomul uman nu tradeaza si nu depreciaza splendoarea revelatiei, nu intareste puterea cuvantului lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu poate fi exprimat adecvat si corect in cuvinte umane. Cuvantul lui Dumnezeu nu slabeste atunci cand suna in limba omului. Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu – aceasta legatura „analogica” face comunicarea posibila. Din moment ce Dumnezeu a dorit sa vorbeasca omului, cuvantul omului dobandeste o noua adancime si putere devenind transfigurat. Duhul dumnezeiesc rasufla in organismul vorbirii umane. Astfel devine posibil omului sa exprime cuvintele lui Dumnezeu si sa vorbeasca lui Dumnezeu. Devine posibila „teologia” – theologia, logos peri theou.
Strict vorbind, teologia devine posibila numai prin revelatie. Acesta este raspunsul uman oferit lui Dumnezeu care a vorbit mai intai. Aceasta este marturia omului fata de Dumnezeu care i-a vorbit, al carui cuvant l-a auzit, ale carui cuvinte le-a auzit si acum le retine si le repeta. Bineinteles ca acest raspuns nu este niciodata complet. Teologia se afla intotdeauna in procesul formularii. Baza si punctul de inceput sunt permanent aceleasi: Cuvantul lui Dumnezeu, revelatia. Teologia marturiseste revelatia. Ea marturiseste in diferite feluri: in crezuri, in dogme, ritualuri sfinte si simboluri. Intr-un anume sens Scriptura insesi este in acelasi timp raspunsul primar sau mai bine spus Scriptura este concomitent raspunsul lui Dumnezeu si al omului – cuvantul lui Dumnezeu este mediat prin intermediul raspunsului credincios al omului. Intotdeauna exista o interpretare umana in orice prezentare a Cuvantului dumnezeiesc. Pana in acest moment este intotdeauna fara de scapare „conditionat de situatie.” Este oare posibil ca omul sa scape de situatia sa umana?
Biserica a sumarizat mesajul scripuristic in crezuri si in multe alte metode si cai. Credinta crestina a dezvoltat sau a crescut intr-un sistem de crezuri si convingeri. In orice sistem de acest fel structura launtrica a mesajului primar se arata evident, toate articolele particulare de credinta sunt prezentate in interdependenta lor mutuala. Evident, avem nevoie de un sistem la fel de bine cum atunci cand calatorim avem nevoie de o harta. Hartile se refera la un pamant real. Orice sistem doctrinar este un fel de substitut pentru Scripturi. Ambele trebuie tinute cap la cap: o prezentare generalizata sau abstracta a mesajului principal intr-un crez sau sistem si toate documentele particulare care se refera la momentele concrete ale revelatiei. Am putea sa spunem un sistem si chiar istorie.
Aici se ridica din nou o problema: cum si pana la ce nivel poate fi istoria schitata intr-un sistem? Aceasta este principala problema a ermeneuticii teologice. Care este folosinta teologica a Bibliei? Cum ar trebui cufundatorii si martorii concreti, acoperind sute de ani sa fie folositi pentru constructia unei singure scheme? Intradevar Biblia este una si totusi este de fapt o colectie de scrieri diferite. Nu suntem imputerniciti sa ignoram acest fapt. Solutia depinde in cele din urma de conceptia noastra cu privire la istorie, de conceptia noastra despre timp. Cea mai usoara solutie ar fi daca am putea trece cu vederea sau depasii diversitatea vremurilor, durata procesului insusi. Crestinismul s-a confruntat cu o astfel de ispita incepand foarte de vreme in existenta sa. Aceasta a stat la radacina tuturor interpretarilor alegorice, de la Filon si Pseudo-Barnaba la noua renastere a alegorismului in timpurile post-reformatorice. Aceasta a fost o ispita permanenta a tuturor misticilor. Biblia este privita ca si o carte de parabole sfinte scrisa intr-un limbaj special simbolic si datoria exegezei este sa-i detecteze intelesul ascuns, sa detecteze Cuvantul vesnic care se intampla sa fi fost folosit in maniere diferite sub diferite valuri. Adevarul si perspectiva istorica sunt irelevante in acest caz. Concretitudinea istorica nu este nimic mai mult sau mai putin decat o schema pictoriala, imgerie poetica. Intreaga Biblie ar fi fost reconstruita intr-o carte de exemple edificatoare, de simboluri marete care arata spre adevarul supra-temporal. Nu este oare adevarul lui Dumnezeu totdeauna la fel, identic si etern? In aceasta simtire este natural sa privim Vechiul Testament spre evidentierea tuturor crezurilor si convingerilor distinctive crestine. Cele doua testamente sunt ca si cum s-ar amesteca intr-unul supra-temporal si semnele lor distinctive ar fi sterse. Pericolele si neajunsurile unei astfel de abordari ermeneutice sunt prea evidente pentru a necesita o respingere extensiva. Singurul remediu real impotriva acestei ispite ar fi restaurarea introspectiei istorice. Biblia este istorie, nu un sistem al credintei si nu trebuie folosita ca si summa theologiae. In acelasi timp, nu este istoria credintei umane ci istoria revelatiei dumnezeiesti. Problema primara ramane inca nerezolvata totusi: pentru ce scop avem nevoie de sistem si de istorie? Pentru ce motiv si pentru ce scop le-a tinut Biserica intotdeauna impreuna? Din nou, cel mai simplu raspuns la aceasta intrebare este cel mai putin multumitor; unii ar putea sugera ca Scripturile sunt cele mai autentice inregistrari ale revelatiei si prin urmare tot ceea ce deriva nu sunt decat niste comentarii. Comentariul nu poate avea niciodata aceiasi autoritate ca si inregistrarea originala. Exista un oarecare adevar in aceasta sugestie, dar adevarata dificultate cu care ne confruntam sta altundeva. De ce nu sunt stadiile primare ale revelatiei depasite de cele mai tarzii? De ce mai avem nevoie de lege si de profeti chiar si in noul legamant al lui Hristos care pana la un anumit nivel de autoritate sunt ca si Evangheliile si restul scrierilor Noului Testament? Ma refer ca si capitole ale uneia si aceleiasi carti. Bineinteles ca ele sunt incluse in canonul Scripturii nu doar ca si documente istorice, nu ca si capitole ale istoriei care tocmai a trecut. Acest lucru se refera in special la Vechiul Testament. „Caci toti profetii si legea au profetit pana la Ioan” (Matei 11:13). De ce pastram atat legea cat si profetii si in ce sens? Care ar putea fi adevarata folosire a Vechiului Testament in Biserica lui Hristos?
Mai intai de toate trebuie sa existe o folosire istorica. Totusi din nou, aceasta istorie este o istorie sfanta – nu o istorie a convingerilor umane si evolutia lor, ci o istorie a puternicelor fapte ale lui Dumnezeu. Aceste fapte nu sunt intreruperi dezlegate de Dumnezeu in viata umana. Prin urmare intr-un anume sens cele mai timpurii au fost implicate sau reflectate in cele mai vechi. Exista o continuitate a actiunii dumnezeiesti la fel cum era o identitate a scopului si telului. Aceasta continuitate este baza pentru ceea ce s-a numit interpretarea „tipologica.” Terminologia patristica a devenit in acest punct fluenta. Totusi, a existat intotdeauna o distinctie clara intre cele doua metode si folosinte. „Alegoria” era cu adevarat o metoda exegetica. Un alegorist avea de a face mai intai de orice cu textele; el cauta sensul ultim si pe cel ascuns al pasajelor scripuristice, al propozitiilor si chiar al cuvintelor particulare, in spatele si dedesubtul „literei.” Din contra, „tipologia” nu a fost o exegeza a textelor, ci mai mult o interpretare a evenimentelor. Aceasta era mai mult o metoda filologica decat una istorica. Era corespondenta launtrica a evenimentelor din cele doua testamente care a fost detectata, stabilita si scoasa in evidenta. Un tipologist se uita la „paralele” si la similaritati. Nu toate evenimentele din Vechiul Testament isi au propria lor corespondenta in Noul. Totusi exista anumite evenimente in vechea randuire care au fost „figuri” sau „tipuri” a evenimentelor primare din noul. Corespondenta lor a fost o denumire dumnezeiasca: ele erau din cate se pare nivele ale unui singur proces al Providentei rascumparatoare. In acest fel, „tipologia” era deja folosita de Sf. Pavel (sub numele unei „alegorii”: Galateni 4:24: Hatina estin allegoroumena). Exista un scop identic al lui Dumnezeu in fata acestor interventii puternice a lui Dumnezeu si in deplinatate ele au fost revelate in Hristos. Augustin a formulat acest lucru destul de clar: „in ipso facto, non solum in dicto, misterium requirere debemus [„se cuvine sa cautam taina nu numai in cuvant, ci si in faptul insesi] (in Ps. 68, sermo, 2, 6). „Taina Vechiului Testament era Hristos; nu doar in intelesul ca Moise si profetii au „vorbit” cu el, ci in primul rand fiindca tot torentul istoriei sfinte a fost orientat dumnezeieste spre el. In acest fel El a fost implinirea tuturor profetiilor. Pentru acest motiv numai in lumina lui Hristos poate fi Vechiul Testament inteles cum se cuvine si „tainele” sale descoperite – de fapt, ele au fost dezvelite in venirea Celui „care va sa vina.” Intelesul profetic adevarat al profetiilor este vazut clar in retrospectiva, dupa ce ele au fost deja implinite. O profetie implinita este intotdeauna slaba si enigmatica (asa sunt profetiile cartii Apocalipsei, care arata in spre ceea ce are sa se vina „la sfarsit”). Aceasta nu inseamna ca pur si simplu punem un sens nou in textul vechi: sensul era acolo, desi nu putea fi vazut clar. Cand noi, de exemplu, in Biserica identificam pe Slujitorul Suferintei (in cartea lui Isaia) ca si Hristos crucificat, noi nu punem in practica o viziune a Vechiului Testament intr-un eveniment al Noul Testament: doar detectam intelesul viziunii insesi, desi cu siguranta acest inteles nu ar putea fi identificat deplin in vremurile care precedau lui Hristos. Ceea ce a fost mai la inceput doar o viziune (o „anticipare”) a devenit un fapt istoric.
Un alt punct este de o importanta majora. Pentru un „alegorist” „chipurile” pe care le interpreteaza sunt reflectii ale unui prototip pre-existent sau imagini ale unui „adevar” etern si abstract. Ele tintesc in spre ceva care este afara din timp. Din contra tipologia este orientata in spre viitor. „Tipurile” sunt anticipari, pre-figurari; prototipul lor este inca pe drumul venirii. Tipologia este astfel o metoda istorica, mai mult decat una filologica fiindca aceasta implica si presupune mai mult una filologica. Aici trecutul, prezentul si viitorul sunt legate intr-o unitate a scopului dumnezeiesc si scopul era Hristos. Prin urmare tipologia are un accentuat sens tipologic (Biserica este inclusa aici ca si Trupul si Mireasa lui Hristos). In practica, bineinteles o adevarata balanta nu s-a pastrat niciodata strict. Chiar si in folosinta patristica tipologia a fost contaminata variat de deviatii si acumulari alegorice, in special chiar si in folosirea omiletica si devotionala. Ceea ce este important este ca in traditia catehetica a Bisericii primare, strans legata de administrarea sfintelor taine s-a pastrat intotdeauna aceasta balanta. Acesta a fost traditia Bisericii si deviatiile s-au datorat mai mult curiozitatii si imaginatiei carturarilor individuali. Biserica a fost in deplina sobrietate orientata istoric. Dimpreuna cu doctrina istorica (sistemul) Sfanta Biblie a fost intotdeauna citita in Biserici cu scopul deliberat de a le reamintii credinciosilor baza istorica si trecutul credintei si nadejdii lor. Augustin a sugerat ca profetii au vorbit de Biserica mai clar decat insusi Hristos, decat Mesia (in Ps. 30.2, enaratio, 2 M.L., 36, 244). Intr-un anume sens, acest lucru a fost deja natural din moment ce exista deja o Biserica. Israel, poporul ales, poporul legamantului era mai mult un fel de Biserica decat o natie, ca celelalte „natiuni.” Ta ethne nationes sau gentes – acesti termeni inruditi au fost folositi in Biblie (si mai tarziu) pentru a descrie paganii si necredinciosii in contrast cu unica natiune care era deasemenea (si mai mult decat orice) Biserica lui Dumnezeu. Legea a fost data lui Israel in capacitatea lui ca si Biserica. A imbratisat toata viata oamenilor, „temporalul” la fel de bine ca si „duhovnicescul,” fiindca intreaga existenta umana trebuia sa fie oranduita de normele dumnezeiesti. Strict vorbind diviziunea vietii in departamentul „temporal” si „duhovnicesc” este precara. In orice caz, Israel era o comunitate de credinciosi constituita dumnezeieste, unita de legea lui Dumnezeu, credinta adevarata, ritualuri sfinte si ierarhie – aici gasim toate elementele definitiei traditionale ale Bisericii. Vechea oranduire a fost implinita in noua oranduire, legamantul a fost reconstituit si vechiul Israel a fost respins din cauza necredintei lui depline: el a omis ziua cand a fost vizitat. Singura adevarata continuare a vechiului legamant a fost in Biserica lui Hristos (sa ne amintim ca ambii termeni sunt de origine evreiasca: Biserica este quahal si Hristos inseamna Mesiah). Ea este adevaratul Israel, kata pneuma. In acest sens, Sf. Iustin a respins emfatic idea ca Vechiului Testament a fost o legatura care pastra impreuna Biserica si sinagogile. Pentru el opozitia era adevarata. Toate acuzele evreiesti au fost respinse formal: Vechiul Testament nu mai apartinea formal evreilor din moment ce ei nu au crezut in Iisus Hristos. Vechiul Testament apartinea acum doar Bisericii. Nimeni nu mai putea pretinde ca detine pe Moise si pe profeti, daca el nu era cu Hristos Iisus. Biserica era Noul Israel si unica mostenitoare a promisiunilor celor din vechime. Un nou si important principiu ermeneutic a fost inclus in aceste declaratii rigoriste ale unui apologist crestin timpuriu. Vechiul Testament trebuia citit si interpretat ca si o carte a Bisericii. Ar mai trebui adaugat cartea despre Biserica.
Legea a fost inlocuita de adevar si in ea si-a gasit adevarata implinire si prin urmare a fost abrogata. Aceasta nu mai trebuia impusa vechilor convertiti. Noul Israel isi avea propria constitutie. Aceasta parte a Vechiului Testament s-a invechit. S-a dovedit a fi „conditionata de situatie” – nu atat de mult in sensul unei relativitati istorice generale cat ca si un sens providential mai adanc. Noua situatie rascumparatoare a fost creata sau inaugurata de Domnul: o noua situatie in perspectiva sfanta a manuirii. Tot ceea ce a apartinut esential stadiului sau fazei de mai inainte si-a pierdut intelesul propriu sau si-au pastrat intelesul lor ca si o „umbra” sau imagine. In Noul Testament avem chiar acest fapt. Noul Testament este ceva mai mult decat o simpla „figura” a imparatiei ce are sa vina. Pe de alta parte, ar fi prematur sa vorbim de o „eshatologie realizata,” aceasta pur si simplu fiindca eshaton-ul nu a fost deja realizat: istoria sfanta nu a fost inchisa. Unii ar prefera fraza: „eshatologia inaugurata.” Aceasta confera cu acuratete diagnoza biblica—punctul crucial al revelatiei este deja in trecut. „Ultimul” (sau „noul”) a intrat deja in istorie desi nu s-a ajuns la ultimul stadiu. Nu mai suntem doar in lumea semnelor, ci deja in lumea realitatii, totusi sub semnul crucii. Impartea a fost deja inaugurata, dar nu a fost deja implinita definitiv. Canonul fix al Scripturii insusi simbolizeaza o implinire. Biblia este inchisa fiindca Cuvantul lui Dumnezeu s-a intrupat. Termenul nostru ultim de referinta nu mai este o carte ci o persoana vie. Totusi Biblia mai are aceasta autoritate – nu numai ca si o inregistrare a trecutului, ci si ca si o carte profetica, plina de aluzii, tintind spre viitor, spre sfarsit.
Istoria sfanta a mantuirii inca se dezvolta. Acum este istoria Bisericii cea care este Trupul lui Hristos. Nu este posibil nici un sistem complet al credintei crestine, caci Biserica se afla inca in pelerinajul ei. Biblia este pastrata de Biserica ca si o carte de istorie pentru a le reamintii credinciosilor de natura dinamica a revelatiei dumnezeiesti, „in multe chipuri si in multe feluri.”
(Extras din: Pr. Georges Florovsky, Biblie, Biserica, Traditie. O viziune ortodoxa, trad. de Radu Teodorescu, Editura Reintregirea [Colectia Florovsky], Alba-Iulia, 2006, pp. 60-72)
